
Mircea V. CIOBANU
Nicolae Leahu, Filocalii și calofilii critice, Editura Limes, 2025
Filocalii și calofilii critice e un titlu oximoronic, iar prin calamburul creat de primii doi termeni este chiar un fel de dublu oximoron. Or excluderea reciprocă se produce atât în cazul calofiliilor (critice!), cât și în cazul filocaliilor (contextual: un fel de sinonim al apologeticii). Bine, la finalizarea lecturilor toate se vor limpezi, decantarea începând cu delimitarea filocaliilor citite programatic, fără atribute, iar calofiliile – interpretate critic. Adică: sărate și pipărate, conform rigorilor dreptei-judecăți.
Bănuiesc că aceste contradicții necesare i-au venit în minte autorului (m-a provocat, așadar titlul e justificat) pentru a sugera diapazonul foarte larg al structurii cărții: cronici și semnale editoriale, note de lectură și studii literare, portrete (apologii) și pamflete… Un raport de activitate, plurală, pe câmpul capricios al literaturii (și al receptării). Un câmp cu multe asolamente, de la pășuni odihnite de mai mulți ani, la grădina experimentală, intensiv și eficient cultivată.
Într-un final, va trebui să remarc că această diversitate creează uneori impresia de incompatibilitate structurală și conceptuală, dar, ziceam, așa e și câmpul literaturii noastre, pe care Nicolae Leahu îl monitorizează și îl cultivă de ani buni. Înțeleg că sunt texte selectate din varii fișiere, o culegere – în sens foarte larg – de exegeze, doar că noi, cititorii capricioși, vrem ca orice selecție să respecte, pentru facilitatea lecturii, un principiu ce ține de genul atacat. Înțelegem că selecția se face pe lanul eterogen al literaturii contemporane din preajmă (cu multe buruieni din flora spontană). Oricum, semnalăm o abundență de genuri scripturale, poate prea multe pentru o singură carte.
Critica mea însă e valabilă doar până într-un punct (diversitatea excesivă e delimitată limpede prin cele șase compartimente bine îngrădite ale cărții, cărora li se adaugă unul cu referințe critice ale comentatorilor lui N.L.). Unele texte îmbină inevitabil exegetica și analitica cu elemente de portret sau de memorii. Amănunte particulare, condimente ale portretelor literare, precum câteva amintiri cu Eugeniu Coșeriu la Bălți. Făcându-și bagajele pentru Tübingen (după un simpozion la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți), fiindcă avuse și o întâlnire cu consătenii, unde i s-a înmânat și un colac „de casă”, împletit în patru sau în opt (naratorul ezită în a descrie exact împletitura), colac împărțit parțial cu colegii și rămânând, la urmă, vreun sfert din el, printre multe cadouri (mai ales cărți), care nu mai încăpeau în valiză, s-a oprit brusc, întrebând imperativ: „Dar colacul? Colacul l-ați pus [în valiză]?”. Un detaliu atât de banal-sentimental pentru un zeu în carne și oase! Am reținut, pe de altă parte, o întâlnire cu Ana Blandiana la Fundația Culturală Română, când poeta, răsfoind niște numere de revistă aduse la București (e vorba de revista Semn), a remarcat un extraordinar poem de Iosif Brodski, tradus de poetul basarabean Mihai Vârțanu.
Îi reproșam cândva lui Nicolae Leahu aventura lui cu Oul didactic (parafrază după Oul dogmatic al lui Ion Barbu). Mă nedumerea că prietenul a început să scrie „comentarii de texte”. Adevărat, comentarii exemplare la texte exponențiale, instrucțiuni-modele pentru olimpici, dar oricum, exercițiu școlăresc. Ca să mă întreb, mai târziu, dacă nu cumva tocmai asta ar trebui să facem: să disociem textele exemplare, în loc să vorbim despre structuri la modul general (pe texte de două parale) sau, mai rău, să ne întoarcem la biografismele lui Sainte-Beuve, ca obiect de „cercetare literară”.
Dar îmi mai puneam (și acum) întrebarea dacă merită ca un critic serios cum este Nicolae Leahu să pună sub același acoperiș de carte niște exerciții de admirație pentru poezia lui Mircea Cărtărescu (de exemplu) și niște biciuiri publice ale unor diletanți tineri, cu pretenții de savant sau ale unor pretinși savanți, ajunși la senectute (și cu toate titlurile și gradele științifice în palmares), dar fără să fi adunat și minte, și dexterități, didactice sau (și) științifice. Și să ajung la concluzia concesivă că fenomenul este inevitabil, de vreme ce tocmai asta e fața adevărată a proceselor literare, culturale, intelectuale de la noi. Agramația face casă bună cu ambiția, fără să-și pună întrebări asupra minimului de cultură necesar pentru condiția asumată.
Mersul literelor, Editura Junimea, 2024
Al doilea volum, Mersul literelor, mă trimite la textul unui autor al cărui spirit se resimte foarte mult în scrisul lui Nicolae Leahu, inclusiv în volumul prezentat mai sus. Critica tranșantă și necruțătoare, marca Bogdan Petriceicu-Hasdeu, exprimată și în articolul de referință Mișcarea literelor în Ieși, a inspirat multe scrieri de natură pamfletară din caseta lui N. Leahu, care nu ezită între corectitudinea solicitată de conduita timpului și adevărul nud, între delicatețuri de serviciu și revolta cititorului dezamăgit. Cititorul dezamăgit are întotdeauna dreptate și are dreptul să se revolte: el consumă, de dragul scriiturii și al scriitorului, cel mai de preț lucru pe care îl are: timpul. Și, dacă l-a cheltuit în van, cum să nu se revolte?
Cartea de la Junimea e o însumare a ceea ce s-ar numi confesiuni sau profesiuni de credință, expuse în chenarul tradițional al unor anchete și interviuri. Făcând o figură aparte în peisajul literar, cultural și literar românesc: profesor universitar, poet și critic literar, editor de revistă postmodernistă într-o „provincie a provinciei” (formula îi aparține lui Emilian Galaicu-Păun), Nicolae Leahu a fost periodic ispitit să se pronunțe asupra unor subiecte de interes intelectual larg, revistele Contrafort, Sud-est cultural, Scriptor, Convorbiri literare, Revista literară, Didactica Pro, portaluri și reviste studențești antrenându-l periodic în dialoguri acute, tranșante, fără menajamente. Dar și emoționante, până la duioșie în secvențele evocatoare. Chiar dacă marca lui stilistică (pe terenul criticii și istoriei literare) ar fi mai curând „dia-criticile” (fur cuvântul de la Al. Cistelecan) pamfletare, sarcastice și demascatoare, apreciez – pe contrasens – felul său generos de a-și admira public colegii, pe care îi caracterizează personalizat, sincer și argumentat. El aplaudă, de exemplu, la Maria Șleahtițchi, „investițiile diplomatice inclusiv în lucruri a căror miză mie îmi scapă”; la Anatol Moraru: „darul de a fi mereu în vervă și de a câștiga o bătălie pierdută cu o glumă”; la Adrian Ciubotaru, „dorința de a învăța și lucrurile care nu-mi plac, dar și înverșunarea de a nu te clinti din convingerile intime”; la Gheorghe Popa – „faptul de a fi sociabil fără ostentație și de a lega cu o singură săgeată intenția de o țintă invizibilă pentru ceilalți”; la regretatul Ghenadie Nicu – „devotamentul fanatic pentru precizia dicțiunii, fie și în înalta, dar mereu literara ei artificiozitate”; la Lucia Țurcanu – „arta discreției și demnitatea cumințeniei;” sau: „la Raisa, bineînțeles că Leahu – admiră, consternat, capacitatea de a-și duce, eroică, toate proiectele și de a mai avea grijă și de ale mele: contestându-le și culegându-le, reculegându-le si așteptându-le, stoică, forma definitivă”. Arta recunoștinței e reconfortantă și, uneori, surprinzătoare, în timpul nostru hain.
Majoritatea dialogurilor sunt dramatice (uneori, pe contrasens: și ludice), reflectând starea dramatică a culturii românești din Basarabia, condițiile deloc încurajatoare ale artei și culturii în epoca posttotalitară. Unele discuții sunt tensionate, cum e dialogul cu regretatul Ghenadie Nicu despre dispariția din peisajul literar a revistei Semn. Întrebările sunt în general previzibile, fie că vin de la reviste ieșene, chișinăuiene sau bucureștene. Dar sunt și surprinzătoare, uneori, cum este, de exemplu, interesul lui Dumitru Crudu dacă pot fi comparați Emilian Galaicu-Păun cu Iulian Ciocan. Vom cita doar din răspunsul ce ține de literaritate: „Emilian Galaicu-Păun e un dantelar lirico-epic, în timp ce Iulian Ciocan e, structural, un publicist, duhul tabletelor matinale de la Europa liberă plutind ca ceața primordiilor asupra prozei sale”. Dar ceea ce se reține în aceste interviuri și anchete e lipsa lamentațiilor. Revolte, da; critici, da; descrieri alarmante ale stării de lucruri. Nu însă și lamentări. Mai mult, cam de fiecare dată protagonistul are soluții. Or în aceste cazuri vorbește un personaj care produce fapte de cultură. Și aceste fapte concrete (la catedră, la masa de scris și de citit, la revistă) sunt ceea ce rămâne. Ceea ce contează, în ultima instanță, pentru un intelectual și artist, care își reprezintă cu demnitate meseria. Și timpul său. Și locul, important în cazul nostru.

Leave A Comment