Cristina HERMEZIU

Cine ar putea spune că a cunoscut-o pe deplin pe Aurora Cornu (6 decembrie 1931, Provița de Jos – 14 martie 2021, Paris)?

Romancieră, poetă, actriță – în celebrul film Genunchiul lui Claire de Éric Rohmer, cineastă franco-română, autoarea unui film ciudat, Bilocation, muza și prima soție a scriitorului Marin Preda, stabilită la Paris în anii 1960, unde se căsătorește cu Aurel Cornea, fost ostatic în Liban, avându-l ca naș de nuntă pe un anume Jacques Chirac… Viața sa a fost un roman uimitor, croit parcă pe măsura forței magnetice a personalității sale. Poeta și-a croit, de altfel, autoportretul în Zeița cu sprânceană albă – versuri care sună astăzi ca un epitaf profetic: „O aprigă femeie cu trăsături cioplite/ Cu mâinile de aur, cu ochi solemni ca marea/ Un farmec pur respiră sprâncenele-i boltite/ Din care una-i neagră iar alta cum e sarea.”

Cei care nu au cunoscut-o pe Aurora Cornu o pot întâlni într-un roman-portret de excepție, tradus din franceză în limba română de Raluca Barb și publicat de editura Junimea. În Aurora Cornu, scriitorul francez Pierre Cormary, care a fost unul dintre prietenii săi apropiați în anii senectuții, îi povestește viața între Paris și New York, cu erudiție și autoironie, cu suflu intimist și curaj exhibiționist, dar mai ales cu fervoare de îndrăgostit.

Pierre Cormary, născut la Paris în zodia Leului în 1970, anul filmului Le Genou de Claire, este autorul blogului literar Soleil et Croix. Colaborează regulat la Causeurs și la Revue des deux mondes. A scris un studiu despre Rohmer în Le Paradis Français d’Eric Rohmer, publicat la Editura Pierre-Guillaume de Roux în 2017. A participat la numerele Cahier de l’Herne dedicate lui Michel Houllebecq și respectiv lui Pierre Michon, precum și la Faire effraction dans le réel, operă în colaborare, consacrată lui Emmanuel Carrère, publicată la P.O.L. în 2018. Aurora Cornu este cel de-al opt sutelea text al său și primul său roman.

În acest interviu-omagiu l-am invitat pe scriitorul Pierre Cormary să rememoreze procesul de îndrăgostire și fascinația aproape mistică față de Aurora Cornu, pe care o numește „moașa” sa – ca revelatoare de suflete și de scriitori. (C.H.)

 

Cristina HERMEZIU: Dragă Pierre Cormary, sunteți autorul unei „cărți-monstru” – expresia vă aparține! – despre scriitoarea Aurora Cornu, muza și „icoana” dumneavoastră. Vă propun să începem acest dialog destinat cititorilor români prin evocarea relației pe care ați avut-o cu Aurora. Îmi amintesc de o zi în care am vizitat-o, în apartamentul său de pe strada Cognacq-Jay, la Paris. Printre altele, a pomenit că cineva – adică dumneavoastră – scria un roman despre ea. Părea amuzată, dar de fapt era profund flatată, iar asta venea din faptul că egoul ei întâlnise proporțiile uriașe ale unei asemenea întreprinderi. A fost o dorință din partea ei sau v-ați interzis dumneavoastră să publicați această carte „de îndrăgostit” cât timp ea trăia?

Pierre CORMARY: Mi-ar fi plăcut nespus ca Aurora să fie prezentă la apariția cărții. Din păcate, ne-a părăsit pe 14 martie 2021, iar volumul meu a apărut în noiembrie 2022 – însă ea citise deja trei sferturi din roman și cred că o făcuse cu plăcere și cu mândrie. Spunea adesea, și asta devenise un fel de refren între noi: „A trebuit să aștept patruzeci de ani ca să am primul meu fan”.

Vă vedeați des? Știu că mergeați la restaurant împreună…

Când s-a întors definitiv în apartamentul ei parizian de pe Cognacq-Jay – până atunci își împărțea viața între New York și Paris – am început să luăm cina împreună în fiecare miercuri seara. Fie la Vieilles Vignes, restaurantul aflat la doi pași de casa ei, care între timp și-a schimbat numele, dar unde mai merg uneori să beau un pahar, la aceeași masă ca odinioară. Fie la ea, în apartamentul pe care l-ați cunoscut și pe care eu l-am iubit atât de mult, plin de cărți, fotografii și amintiri – și iluminat de acel vitraliu minunat din salon, care îți dădea impresia că intri într-un loc sacru, într-o capelă privată. Aurora gătea niște fripturi de miel delicioase, cu mult sos, usturoi și mirodenii. Era o mare gurmandă, și eu la fel. Beam Telmont, șampania ei preferată, din care avea mai multe lăzi așezate sub capela ei. Ca să nu mai spun de acele adevărate ospețe cu caviar, pe care mă ruga să merg să-l cumpăr o dată sau de două ori pe an de la Petrossian, la zece minute de casa ei. În relația noastră, plăcerile mesei au contat enorm.

Cum era Aurora? Ați putea evoca prezența ei, felul ei de a fi, farmecul ei?

Am încercat să spun totul în 390 de pagini. Ce-aș mai putea adăuga? Nimeni n-ar putea contesta: Aurora era o femeie carismatică, intensă, curioasă, generoasă, amuzantă, cu o prezență puternică și, totuși, avea aerul că vine de undeva din altă lume – nu doar fiindcă era româncă, iar eu francez. Aveai impresia că a vizitat invizibilul, că a străbătut veacurile, că i-a cunoscut pe eroii Greciei antice, că a participat la teogonia lui Hesiod, poate chiar că a fost o oceanidă! O asemuiam adesea cu zeița Atena, al cărei fiu necunoscut, Erichthonios, aș fi fost eu, ascuns de ea în coșul ei. Am scris chiar un capitol întreg despre asta în cartea mea.

Cartea dumneavoastră neobișnuită, prefațată de Amélie Nothomb, tradusă în română de Raluca Barb și publicată la Editura Junimea, este povestea unei cristalizări stendhaliene. „Ce l-o fi apucat pe băiatul acesta de a venit la o femeie care i-ar fi putut fi bunică?” – întrebarea face parte din țesătura cărții! Chiar așa, ce l-a apucat?

Această femeie „cu o frumusețe ireală”, cum spunea despre ea Jean Parvulesco, a fost înainte de toate actrița principală din filmul lui Éric Rohmer, Genunchiul lui Claire, apărut în 1970, anul în care m-am născut, iar acțiunea lui se încheie pe 30 iulie, ziua mea de naștere! Cum ar spune Jean-Luc Godard – născut, de altfel, pe rue Cognacq-Jay, aproape chiar vizavi de casa ei –, „semnele au fost de la început printre noi”. Cu alte cuvinte, nu pe „bunica” mea m-am dus să o întâlnesc în octombrie 2012, ci, înainte de toate, pe această femeie remarcabilă, o adevărată marchiză de Merteuil a Noului Val. Poetă, romancieră, autoare ea însăși a unui film singular, Bilocation, pe care îl puteți vedea în trei părți pe YouTube, și fondatoare a unei mănăstiri ortodoxe în satul natal al mamei sale. Desigur, ea avea 82 de ani, iar eu 42 când ne-am întâlnit, dar de fiecare dată când o vedeam aveam impresia că văd două femei: femeia în vârstă sublimă în care o transformase viața și frumusețea fatală de altădată. În același timp personaj cinematografic și ființă reală, cu o personalitate extraordinară. În același timp imagine și prezență vie. Virtual și real. De aici vine fascinația mea.

În ce măsură ați fost tentat de ideea de a nu o întâlni în realitate, mulțumindu-vă, în calitate de admirator, doar cu personajul ei de pe ecran sau cu figura ei de scriitoare? Pasiunea de a scrie și de a vă scrie pe dumneavoastră însuși a jucat, fără îndoială, un rol…

Multă vreme, nici nu se punea problema s-o întâlnesc. Era doar o figură de cinema venerată, precum Vivien Leigh sau Monica Vitti, despre care făcusem în 2010 un portret îndrăgostit pe blogul meu. Ca să fiu sincer, nici nu știam dacă mai trăiește sau nu. Abia după un comentariu lăsat pe blogul meu, pe 20 iunie 2012, de un anume Guilhem Harpey – pe care nu-l cunoșteam deloc – și în care îmi spunea că locuise în aceeași clădire cu ea, la Manhattan, și că ea era încă bine-mersi în viață, a apărut posibilitatea unui contact. A fost, trebuie să o spun, un adevărat miracol algoritmic. Căci, căutând numele Aurorei Cornu pe Google, Guilhem a dat peste blogul meu și totul s-a pus în mișcare. O poveste de neimaginat înainte de internet. Așadar, ca să vă răspund, din clipa în care am aflat că există o șansă s-o întâlnesc, sau măcar s-o contactez, am făcut tot ce mi-a stat în putință. Virtualitatea e bună, dar realitatea e și mai bună – și o spune un visător ca mine!

Apoi, pe măsură ce relația noastră a căpătat amploare, mi-a încolțit în minte ideea de a face din ea o carte. Scriam de multă vreme, cu pasiune, articole critice, eseuri, jurnal intim, dar fără ca un subiect romanesc să mi se impună cu adevărat. Întâlnirea cu Aurora a schimbat totul. Ar fi fost păcat să nu scriu despre ea – și prin ea despre mine!

Întâlnirea, în sine, e o odisee. Ce strategie ați folosit pentru a o întâlni, în cele din urmă, pe Aurora Cornu?

Aceasta este chiar arhitectura celei de-a treia părți a cărții mele, intitulată Ma Rose pourpre du Caire, și pe care tocmai v-am rezumat-o. Insist asupra faptului că povestea noastră a fost posibilă datorită internetului. Mă îndrăgostesc de o actriță necunoscută, văzând singurul ei film, în ianuarie 2010. Scriu apoi un text despre această actriță, fără să știu măcar dacă mai este în viață, în iunie 2010. Doi ani mai târziu, în iunie 2012, primesc comentariul unui vecin newyorkez de-al ei. Două luni mai târziu, îi trimit o scrisoare prin intermediul acestui vecin. Iar pe 13 octombrie al aceluiași an, Aurora Cornu mă sună pe mobil și îmi spune că este la Paris și că locuiește la două stații de metrou de mine! Peste tot, numai semne…

Aurora Cornu și Pierre Cormary, 18 octombrie 2012, Paris, Quai de Seine

Cititorul cărții are impresia că tocmai asta este materia romanului dumneavoastră: amânarea întâlnirii, suspendarea momentului ei, pentru a întinde un spațiu-timp favorabil psihanalizei și (auto)ficțiunii… În ce sens Aurora Cornu este pentru dumneavoastră o „moașă”, așa cum spuneți în roman?

Nu am vrut, propriu-zis, să amân această întâlnire, așa cum se întâmplă în geografia iubirii din tărâmul imaginar Carte de Tendre, unde poți găsi o fericire masochistă în faptul că întâlnirea este mereu lăsată pe mai târziu, cu riscul de a nu avea loc niciodată. Dacă lectura cărții mele lasă această impresie, este fiindcă a trebuit să scriu timpul „de dinaintea Aurorei”, acea perioadă în care nu credeam că o poveste cu ea, sau chiar o poveste în general, ar fi fost posibilă. În primul sfert al cărții există un aer de „profeție”, ba chiar de „Bună Vestire”, înainte ca Aurora să apară în cele din urmă, și în toată măreția ei, la pagina 146.

Aurora Cornu  la restaurant,  Paris (2017)

„A fugi și a-i face pe alții să fugă este poate rolul scriitorului”, scrieți. „A dezideologiza, a de-dialectiza, a de-moraliza.” Scriind despre Aurora Cornu, v-ați transformat în scriitor. De ce anume ați fugit?

Această frază, inspirată de Jean Parvulesco, care a scris el însuși un mic eseu remarcabil despre Aurora, intitulat Les littératures d’Aurora Cornu, vrea să spună mai întâi că a scrie, mai ales un roman, înseamnă a pune pe fugă reprezentările sociale, ideologiile la modă, morala prezentului. Înseamnă să reașezi Istoria la locul ei – mai ales istoria comunistă. Așadar, nu atât scriitorul fuge, cât el pune epoca pe fugă, aproape în sensul unei „scăpări de gaz”. Scriitorul rupe legăturile, atât pe plan social și moral, cât și pe plan personal. A scrie Aurora Cornu a fost o experiență existențială. Primul meu roman – adică prima mea viață adevărată, căci „adevărata viață este literatura”, după formula, des citată, a lui Marcel Proust.

Ați cercetat, v-ați documentat foarte mult despre „icoana” dumneavoastră. Cunoașteți în profunzime – mult mai mult decât românii! – cele o mie de vieți ale Aurorei Cornu, între România lui Marin Preda, Parisul din Genunchiul lui Claire și New York. Care a fost, după părerea dumneavoastră, cheia destinului ei? Ce căuta Aurora Cornu?

Așa cum ea însăși sugera încă din titlul romanului său, Fugue roumaine vers le point C (n. red. Fuga spre centru), mi se pare că Aurora a fost înainte de toate o fugară – asemenea lui Rimbaud, dar și a disidenților din Europa de Est. Nu trebuie uitat că Aurora a fost o supraviețuitoare a regimului comunist. Aurora căuta, înainte de toate, libertatea. Libertatea politică, dar și sentimentală, literară; de aceea a divorțat de Marin Preda, a cărui muză a fost și care era pe cale să devină cel mai mare scriitor al generației sale. Să fie liberă, fără legături și fără copii – pentru a putea scrie și a face tot ce dorește. Probabil că a regretat că nu a dat mai mult în literatură, dar poate și pentru că nu și-a dorit destul de mult acest lucru. Când vrei să faci o operă, trebuie să fii neînduplecat. Aurora era o leneșă strălucitoare, o nepăsătoare sublimă și chiar o ființă „abandonată”. Mă avertiza adesea că, într-o zi, ar putea „să mă abandoneze”, înainte de a se teme, în ultimii ani, că eu aș putea fi cel care o va părăsi. Slavă Domnului, nu ne-am despărțit niciodată.

În scris, păreți un romantic fără limite; estetica excesului vi se potrivește de minune, lirismul izbucnește, tremolourile vibrează, hiperbolele invadează paginile, iar autoironia este jubilatorie. De unde vă vine această voluptate a scrisului și acest stil al preaplinului?

Ei, iată, cineva trebuia să îmi pună și o astfel de întrebare! Bănuiesc că acesta e felul meu de a fi, așa sunt făcut. Cred în predestinare și exersez, cât de bine pot, amor fati, inclusiv atunci când mă biciuiesc singur, ca să iau distanță față de mine însumi. Iar dacă mi se spune și că oamenii râd citindu-mă, sunt fericit.

Spuneți undeva: „Există două feluri de scriitori: cei care folosesc cuvinte caste pentru a evoca situații crude și cei care folosesc cuvinte crude pentru a evoca situații caste”. Aveți câteva exemple?

În registre foarte diferite, Stendhal și Borges au fost mari pudici, iar cel din urmă, un mare timid. Să luăm drept exemplu o povestire extraordinară – Secta Phoenixului, din Cartea de nisip. Acolo este vorba despre un fenomen uman de primă importanță, de care depinde omenirea, dar pe care nimeni nu îndrăznește să-l numească pe față și care pare să-i înspăimânte pe toți. La final, înțelegem că este vorba despre sexualitate, fără de care, într-adevăr, omenirea ar dispărea. Cât despre folosirea cuvintelor crude pentru a evoca situații caste, mi se pare că exersez în cărțile mele un fel de artă a durerii: în Aurora Cornu și, de asemenea, în Trolls, al doilea volum al meu, în care nu mă menajez deloc. Am această înclinație de a vorbi pornografic despre castitatea mea calamitată – probabil ca să mă pedepsesc. Asta voi încerca să dezvolt în următoarea mea carte, Mes Aimées, un prequel la Aurora Cornu. Dar ce lucruri mă faceți să mărturisesc, Cristina!

Atunci spuneți-mi și de ce scrieți, Pierre Cormary?

Scriu ca să trăiesc.

Sunteți și un cinefil rafinat, dublat de un critic erudit. Cum priviți astăzi această artă? Ce filme vă plac?

Spre deosebire de mulți, eu nu cred deloc că cinematografia este în declin. Există o întreagă serie de cineaști noi, absolut pasionanți, care reînnoiesc forma cinematografică. Americani precum Todd Field (Tár, 2022) sau Yórgos Lánthimos (Poor Things, 2023), britanici precum Jonathan Glazer (The Zone of Interest, 2023), asiatici precum Bong Joon-ho (Parasite, 2019), spanioli precum Albert Serra (Pacifiction, 2022, o capodoperă absolută) și chiar francezi precum Abdellatif Kechiche, cu cele două părți ale lui Mektoub My Love (2017 și 2025).

Trăiți zilnic în preajma artei, fiind paznic la un muzeu mitic din Paris, Musée d’Orsay. Poate fi cineva sătul de artă? Aveți un tablou preferat?

A te sătura de artă ar fi ca și cum te-ai sătura de vedere, auz, gust sau miros. În afară de capodoperele pe care le veghez, Muzeul Orsay m-a salvat socialmente. Fără acest loc de muncă, nu știu ce aș fi ajuns. Profesor de filosofie la o școală din periferie? Groază absolută! Nu, la Orsay sunt în siguranță. Pe 1 iunie 2026 se împlinesc douăzeci și cinci de ani de când lucrez acolo și nu m-am săturat de Originea lumii a lui Gustave Courbet, pentru care mi-aș da ochii din cap. În cartea mea există un pasaj în care Aurora se confruntă cu ea.

 „Nu caut dragostea, ci o prietenie mistică”, scrieți în carte. Ați găsit-o? Cum arată prietenia mistică?

Cu siguranță, expresia conține o doză de frustrare. Un mod prea romantic de a vorbi despre o lipsă. Dificultățile mele cu femeile m-au făcut să le idealizez – pe femei, dar mi-am idealizat și dificultățile! Mai serios spus, mistica înseamnă unitate, iar asta cred că urmărim cu toții, atât în raport cu noi înșine, cât și cu ceilalți. Cu Aurora am putut cunoaște această stare. Îmi spunea adesea: „Pierre, noi nu suntem în prietenie, noi nu suntem în dragoste, noi suntem în sublim!”.

Aurora Cornu  și Pierre Cormary,  15 octombrie 2012,  Paris, rue Cler

„Sunt românizat”, exclamați undeva. În ce sens anume?

Acest cuvânt trebuie așezat în contextul său, care, de altfel, se petrece la Muzeul Orsay. Într-o zi, am dus-o acolo pe Aurora și pe câțiva dintre prietenii ei. Cum le vorbea despre mine în limba ei și traducea ceea ce spuneam, am avut impresia că sunt „românizat”, trecut în limba ei prin ea. Iar anul acesta am fost „românizat” în mod oficial datorită minunatei Raluca Barb, care mi-a tradus romanul în română, carte publicată la Junimea – o mare mândrie pentru mine! Și, datorită dumneavoastră, această poveste va continua, fiindcă și acest interviu va fi tradus. Este foarte curios să fi vorbit într-o limbă pe care nu o vorbești – și care ajunge, de acum înainte, să facă parte din viața ta.

Vă mulțumesc, dragă Pierre Cormary!

Mic chestionar al lui Proust

Momentul preferat petrecut împreună cu Aurora?

Toate serile noastre cu șampanie, la ea acasă, care astăzi, când mă gândesc la ele, nu mai formează decât una singură: infinită, de neuitat, mitică. Poate cele mai frumoase momente ale vieții mele.

 După 400 de pagini despre Aurora, cine este Aurora în trei cuvinte?

Și de ce nu într-o anagramă, cu un „r” mai puțin? „Or aura connu” – pe care o putem înțelege în două feluri: fie că a cunoscut aurul vieții, al timpului, al poeziei, fie că eu am cunoscut-o pe ea astfel, ființă de aur și de diamant. Puțin alchimic, dar i se potrivește foarte bine.

 După 400 de pagini despre Aurora, cine este Pierre Cormary, în trei cuvinte?

„Corps y ramerai” – destinul meu a fost să vâslesc, în sensul laborios al cuvântului, prin propriul meu corp.

 Cel mai ciudat lucru pe care vi l-a spus Aurora?

Poate cel mai emoționant, pentru că a fost ultimul, la telefon, cu trei zile înainte de moartea ei, din spital: „Oh, Pierre, mâncarea de aici e imposibil de mâncat. Te rog, adu-mi dulciuri. Vreau dulciuri. Regatul meu pentru ceva dulce.” Din păcate, era în perioada covidului și nu aveam voie să-i vizităm pe bolnavi în spital. Au fost ultimele ei cuvinte, amuzante și tragice, pe care mi le-a spus.

Cel mai ciudat lucru pe care i l-ați spus Aurorei?

„Dacă poți, după moarte, dă-mi un semn.”

Obiectul-fetiș pe care îl păstrați de la ea?

Eșarfa de mătase multicoloră pe care o purta în filmul Genunchiul lui Claire.

Idolatria: păcat sau virtute literară?

Aș vorbi mai degrabă despre icoană. Idolatria are ceva sacrificial și păgân, care nu se potrivește relației noastre.

Dați un titlu de film întâlnirii cu Aurora.

Apocalypse, now — și chiar norok!

Ce v-a ghicit Aurora Cornu în cafea?

Că îmi veți pune această întrebare!