Sorina RÎNDAŞU

Știm cu toții că în mentalul colectiv scriitorii, poeții mai ales, sunt asociați cu ideea scrisului ca formă de manifestare a suferinței. Mai mult decât atât, poeții sunt suspectați că își explorează la modul masochist propriile traume ca să poată crea. Nu mai vorbesc de faptul că sunt destui care cred că „acești blestemați” își provoacă starea de transă inspirațională prin diverse mijloace, iar suferința ar fi doar „de poză”. În ultima vreme, îmi pun din ce în ce mai serios problema dacă literatura traumei mai are impact asupra cititorilor, dacă nu s-a săturat lumea de alcool, de droguri, de pastile, de situații limită exploatate cu grație. Vorbesc strict din punct de vedere tematic. Întrebarea mea nu exclude ideea de autenticitate și nici pe aceea de valoare. Există cu siguranță în literatura extrem-contemporană cărți valoroase care dezvoltă această narațiune a traumei, implicit sau explicit. Este suferința cea care determină voința de a scrie? Se poate scrie despre suferință din afara ei? Pot părea ciudate aceste întrebări, dar unii indicatorii ne arată că mulți cititori vor să plonjeze și într-o cu totul altă realitate, una care să-i facă să se simtă bine. Un entertainment de bună calitate. De aici o altă întrebare: e posibilă o literatură de consum care să aibă și valoare estetică? Sau valoarea e condiționată de dualitatea sau interferența dintre cele două stări ce sunt în principiu diametral opuse. Este o prejudecată că romanele de aventuri sunt destinate doar unei categorii de vârstă? Ce tip de literatură poate reapropia oamenii de carte, fără ca aceasta să abandoneze ideea de valoare?

Se știe că cel mai bine să vinde literatura motivațională. Explicația e foarte simplă, așa că nu o mai dezvolt aici. Un alt aspect important este dictat de schimbările survenite în dinamica vieții. Viteza și transformarea noastră, a tuturor, în entități multitasking îi determină pe mulți cititori să prefere cărțile scurte, instagramabile, dacă se poate. Se pot construi cărți de valoare care să nu solicite foarte mult cititorii? Cel mai important ar fi de văzut cum se transformă literatura sub nevoia acută de autoprotejare. Înlocuirea patologiei cu o formă de normalitate clară nu înseamnă dezideologizarea textului sau domesticirea lui, ci reîntoarcerea la distanțarea critică. Dacă eliminăm recuzita bolii, textul este obligat să-și găsească tensiunea în microstructurile limbajului. Trecerea de la „scriitorul ca pacient” la „scriitorul ca diagnostician” reabilitează rigoarea actului critic.

 

Tensiunea literaturii de calitate vine din limbaj și din acuratețea observației

Din punctul meu de vedere, literatura de calitate nu își extrage valoarea din patologie, ci din luciditate. Un scriitor funcțional, care poate observa lumea fără ochelarii de protecție ai unei traume, fetișizate sau nu, este capabil să radiografieze realitatea mult mai necruțător. Generația tânără de scriitori este, probabil, prima care simte nevoia să extragă scriitorul din rolul blestematului, pentru că a devenit necesară acea literatură a atenției, a structurii și a analizei, nu numai o confesiune continuă. Tensiunea literaturii de calitate vine, din punctul meu de vedere, din limbaj și din acuratețea observației, nu din complexitatea fișei medicale. Nu avem nevoie de o literatură care să ne anestezieze printr-un optimism artificial (well-being-ul nu este literatură, este self-help), dar nici de una ce se folosește de traumă drept bilet de intrare către raftul din față.

Așa cum spuneam, luciditatea este mult mai capabilă de disecție socială, psihologică și ideologică decât este colapsul clinic. Proiectul meu anterior (Regatul disfuncției, Cartier, 2024) a fost un teritoriu construit exclusiv din boală, diagnostice și patologii. Am explorat această tematică până la capăt, absolut convinsă că literatura își trage seva doar din traumă și din deformarea clinică a realității. Dar, odată ce ai cartografiat disfuncția, te lovești de o întrebare vitală: ce urmează? Această anchetă s-a născut dintr-o nevoie organică de abandonare a esteticii rănilor expuse și din curiozitatea de a afla dacă normalitatea funcțională, atenția și luciditatea deplină pot genera o literatură la fel de tăioasă și de necruțătoare.