Cristina HERMEZIU
Durerea este un ingredient indispensabil în literatură? Optez înadins pentru acest termen încărcat de concret, mai aproape de fiziologie și emoție decât cel de traumă, mai conceptual și, deci, mai rece. Dar poate că, de fapt, ambele noțiuni tematice pot fi înșirate pe o axă nu neapărat tematică, dar care e prin excelență cea a literaturii, adică a dinamicii sale de explorare: durere individuală, traumă colectivă, durere fizică, traumă morală și combinatoria lor. E ceea ce poate și e specific literaturii (ficțiunii), să exploreze „echilibrele și dezechilibrele între ceea ce ne cere ireductibila noastră dependență de celălalt și ceea ce reclamă nu mai puțin ireductibila noastră individualitate” (Jean-Marie Schaeffer*). Dacă eu și celălalt, individual și colectiv, personal și universal, fizic și moral sunt cuplete care fac parte intrinsec din miza literaturii, cum stau lucrurile în privința durerii, a suferinței, a traumei? De ce scriitorii sunt atrași ca de un magnet de subiectele traumatice? Dar cititorii?
Orice durere poate fi materie pentru literatură. Se (auto)reduce însă literatura la subiectele traumatice, altfel spus, mai există literatură în afara suferinței? Ne întoarcem de fiecare dată la literaritate, ce face ca literatura să fie literatură. Poate că definiția sa este precum corabia lui Tezeu. Fiecare epocă înlocuiește o scândură care a cedat. Mai putem vorbi de aceeași barcă, este ea aceeași? Este ea alta? Ca o corabie a lui Tezeu, literatura își păstrează identitatea, chiar schimbându-se odată cu epoca.
Problema e atunci când ingredientele literaturii devin imperative, din motive ideologice sau mercantile. Desigur, nici scriitorul, nici cititorul de literatură nu mai sunt cei de acum douăzeci de ani. Sub presiunea anumitor reprezentări care devin dominante în imaginarul colectiv și în funcție de dispozițiile mentale colective și individuale ale receptorilor, e de presupus că ceea ce numim plăcere a lecturii a evoluat, cu o graniță nu ușor de trasat între plăcere estetică și plăcere morală în teoriile receptării. Inocența lecturii mai este, deci, posibilă, mai ales într-o epocă în care ideologizarea oricărei activități umane devine o grilă de receptare exacerbată? Cititul de plăcere pare culpabilizator într-o societate în care ești aproape somat să-ți dezvălui grila ideologizantă de lectură: tu de pe ce poziții citești? Țara arde… Această instrumentalizare insidioasă a cititorului e un abuz. Nu cititorul hedonist este imoral, ci este imoral să-i reproșezi cititorului că se declară hedonist.
Literatura primește totul în brațele ei – orice este omenesc are potențial literar – și în același timp se răsucește în ea însăși, se frământă de fiecare dată când o roade un corp străin. Ca bobul de mazăre ascuns sub nenumăratele saltele din patul prințesei din poveste.
Trauma, îngrozitorul vieții acablează, împovărează inutil cititorul când rămâne un fapt divers exploatat (indecent?) sub convenția literarului. La fel, estetizarea suferinței reprezintă culmea indecenței literare. Dar, între urgență interioară și viziune marketing, literatura traumei e până la urmă literatură (și atât) prin efectul de catharsis. Literatura traumei e literatură când te zguduie ca o pană care cade pe talgerul unei balanțe și inversează echilibrul lumii.
Citiți dosarul „Literatura traumei vs Literatura feel good”. Un bob de mazăre îi face să se răsucească pe toate părțile pe autorii care răspund la ancheta inițiată și coordonată de Sorina Rîndașu. Rezultatul e o literatură de idei problematizantă – o bucurie pentru spirit. Mă declar o cititoare hedonistă.
___________
* Jean-Marie Schaffer, „Fiction et vie commune”, în Décrire le monde, sous la direction de Alexandre Gefen, CNRS Editions, 2025, p. 630 (trad. ns.).
