Cristina HERMEZIU

Bogdan Lupescu, Reportaje alese (Junimea, 2026). L-am cunoscut. Ca unui copil în pragul încântării, i se aprindeau ochii când amușina un subiect de reportaj. Oamenii deveneau personaje dintr-un basm contemporan iar limba sa avea curgerea unui poem epic. Jurnalistul-scriitor a plecat, crud, la doar 47 de ani, dar a văzut adânc în oameni și în lumea de lângă noi. Reportaje alese e o carte de referință într-o bibliotecă esențială. Și dovada, negru pe alb, că jurnalismul de teren, grefat pe o erudiție discretă și empatie umană, rămâne, în epoca IA, cea mai frumoasă meserie din lume.

*

Filip Florian, Media aritmetică (Polirom, 2026). Deși poveștile pleacă în toate părțile și unele fire narative rămân tăiate, există o constantă stilistică ce coagulează întregul. Autorul ia o metaforă (de ex. „mlaștina trecutului”) și narează din interiorul ei, o umflă și o face să exhale toate miasmele. Dar matricea sa stilistică este, aș crede, enumerația abundentă. Ea devine simbolică pentru că se termină, deseori, printr-o zeugma. Termeni care, gramatical sau semantic, nu fac parte din același plan logic, sunt aduși împreună pe orizontala paradigmatică.

Această disonanță stilistică e cheia sufletească a personajului narator: stând pe loc (se ascunde în podul casei unei mătuși, suntem în anul 1948) tot aruncă ancore în trecutul mai recent (ca sublocotenent de artilerie, pe frontul de Est și apoi de Vest, când România a întors armele) sau în trecutul mai îndepărtat (poveștile din familie).

Zeugma e, în același timp, o (ne)stare a lumii, și un dispozitiv hermeneutic de căutare a noimei. Cum ar putea o stradă să se cheme azi I.C. Frimu… când ea s-a chemat acum câteva ceasuri Vittorio Emanuele Tre? Cum pot niște soldați, ofițeri, generali să lupte azi pe un front și de mâine să întoarcă armele, făcându-și din dușmani aliați și invers? Cum pot politicienii și cum pot oamenii „să scuipe unde au lins”, când ca „slugi umile ale nemților”, când ca „slugi umile ale rușilor”? Romanul e media aritmetică a unor multiple disonanțe cognitive, politice și ontologice din vremuri istorice tulburi, într-o limbă română foarte frumoasă.

*

Mircea Cărtărescu, Texistența (Humanitas, 2026). Cea mai elegiacă și mai melancolică din câte a scris autorul. Miile de pagini ale cărților sale îl legitimează să decanteze – precum căutătorii, în sita lor, aurul din râuri – aceste meditații despre scris. Sunt și notații amare despre zădărnicia literaturii, care „răstoarnă în fiecare an peste noi o basculantă de romane”. Sunt și diagnostice lucid-nemiloase: „Orice poet de azi se grăbește să demonstreze (…) fie că e un cerebral, fie un pornograf, fie – mai ales – amândouă deodată, doar să nu fie luat cumva drept un sentimental”. Sunt și ulcerații supurate de dușmăniile de care a avut tot timpul parte. Dar de unde mai vine „lumina de film vechi”, care poleiază paratextele sale de scriitor?

Scriitorul e, prin definiție, un vânător de epifanii. El nu scrie într-o continuă stare de grație. Dar adulmecarea lor e tot ce poate spera mai bun. Condiția circulară a scriitorului, de hăituitor și de hăituit, e însăși condiția melancoliei, rezervată celor „căzuți”, celor care au văzut frumusețea. Texistența e crezul lui Mircea Cărtărescu.