Şerban AXINTE

Bogdan SUCEAVĂ (n. 1969, Curtea de Argeș) este matematician și scriitor. A studiat matematica la Universitatea din București și la Michigan State University, unde a obținut doctoratul în matematică în 2002. În prezent este profesor la California State University, din orașul Fullerton. Suceavă este și profesor asociat al institutului STAR, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A publicat mai multe cărți de proză, de eseuri și de poezie, printre care: Sub semnul Orionului (1992), Bunicul s-a întors la franceză (2003), Venea din timpul diez (2004), Vincent nemuritorul (2008), Noaptea când cineva a murit pentru tine (2010), Memorii din biblioteca ideală (2013), Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute (2021), Avalon. Secretul emigranților fericiți (2018) și Furtuna barocă. Poemul unei epoci (2024). Este considerat de critica literară drept unul dintre cei mai importanți prozatori români contemporani.

 

Dragă Bogdan, vorbeam noi nu demult despre condiția celui care își părăsește țara, dar continuă să scrie în limba maternă. În cazul tău, ai plecat din România, te-ai realizat ca matematician în SUA, dar ai scris mereu literatură în limba română. Cum funcționează pentru tine schizoidia asta (metaforic vorbind)?

Într-un sens profund, nu am plecat niciodată. Nu din literatura română, și niciodată nu am părăsit câmpul literar. Cred că e de datoria fiecăruia dintre noi să ne purtăm de grijă, că nu trebuie să ne așteptăm ca cineva să ne ofere vreun sprijin suplimentar pentru ideile artistice pe care le avem. Ai responsabilitatea de a nu deveni o greutate pentru familia ta, pentru societate. E important să produci ceva util, să muncești și să ai parte de apreciere pentru munca ta. E important să nu aștepți recunoașteri speciale pentru ceea ce reprezinți tu. Să muncești fără a aștepta nimic. Asta în ceea ce privește literatura. Pe de altă parte, matematica pe care am studiat-o și pe care am predat-o în Statele Unite nu e diferită față de ceea ce am lucrat la București. De când Gheorghe Țițeica a venit de la Paris cu un doctorat (după o teză susținută sub conducerea lui Gaston Darboux) există o școală de geometrie diferențială la Universitatea București. Aceasta a fost istoria ideilor care m-a atras, care mi-a trezit interesul pentru cercetare, pentru matematica vie, și care mă ține conectat la ceea ce e frumos în matematica de azi. Așadar, la 30 de ani de când am plecat din România către Statele Unite, această dualitate din viața mea nu s-a schimbat deloc. Dacă aș fi ales să revin la București (cum era planul meu inițial) tot așa aș fi trăit și tot întrebarea asta mi-ai fi pus-o. Să știi că au existat profesori la Universitatea din București care au știut de interesul meu literar și m-au încurajat, cel mai notabil fiind Solomon Marcus, căruia, pentru asta, îi voi purta mereu o masivă recunoștință. E adevărat că există și matematicieni care au o înclinație umanistă mai mică. Eu cred că viața e frumoasă și că trebuie să urmărești tot ceea ce te interesează. De aceea citesc multă literatură (anul 2026 va fi primul după multă vreme când apuc să citesc peste 100 de cărți într-un an, ca-n vremurile mele bune) și cred că e important să te exprimi în mai multe genuri literare, cu pregătirea și studiul necesar, desigur.

Ce te motivează pe tine să scrii literatură și să contribui astfel la o cultură care, pentru țara în care locuiești, nici nu prea există sau există pur teoretic?

L-am citit devreme pe Epictet și asta mi-a prins bine. E important să nu aștepți vreo recunoaștere de undeva. Nu scriu pentru a avea parte de recunoaștere în California, deși, atunci când Cal State Fullerton (care e una dintre cele 22 de universități din sistemul de stat al Californiei) mi-a acordat premiul Shields (e un premiu pentru creativitate, pentru toate lucrările), important pentru campus, a făcut-o apreciind și lucrările de matematică, și cele literare. Se va ajunge aici, pe termen lung, chiar și în culturile unde audiența e mai extinsă, adică motivațiile să fie pure. Nu scriu pentru bani, nu mă interesează premiile, nu mă interesează ce spune critica, dar mă interesează enorm ce-mi spun oamenii care mă descoperă pentru că au citit o carte de-a mea. E ca și cum ai fi naufragiat pe o insulă pustie, arunci o sticlă cu un mesaj în mare, ca în romanele lui Jules Verne, și mesajul ajunge la destinație. Există o motivație pură, independentă de vreun dans al spațiului public, față de care-mi mărturisesc o distanță în perfect acord cu vocația de emigrant.

Am început să-ți urmăresc activitatea de pe vremea când publicai Bunicul s-a întors la franceză. Am avut mereu senzația că, deși ești autor de ficțiune, te interesează foarte mult punerea în scenă a adevărului. Fără legătură cu cartea tatălui tău, În numele adevărului, aș vrea să discutăm puțin despre ce înseamnă pentru tine acest adevăr pe care încerci să-l aproximezi sau să-l devoalezi în romanele tale. Mă gândesc acum la cărți precum Noaptea când cineva a murit pentru tine sau Venea din timpul diez etc.

Știu ce spui și chiar mulțumesc pentru observația asta. Întâi de toate, În numele adevărului, de Ion Suceavă, evocă câteva episoade importante pentru momentul revoluției și ale anilor ce au precedat-o, faptul că o aduci în discuție e un omagiu demn memoriei tatălui meu. Faptul că literatura își poate propune să ajungă la adevăr e o problemă la care m-am gândit mult, o reflecție stârnită de eseurile lui Mario Vargas Llosa, pe care am început să le citesc sistematic după 1998. E posibil să amesteci elemente de ficțiune în roman, să alterezi și timpul evenimentelor (pentru a acorda mai bine finalul, așa cum am făcut și în Noaptea când cineva a murit pentru tine, și în Venea din timpul diez), tocmai pentru a scoate în evidență adevărul esențial, adevărul ultim. În Noaptea când cineva a murit pentru tine acest adevăr e că mulți oameni nevinovați au murit în decembrie 1989, unii dintre ei în haină militară, și că, pe măsură ce analizezi, succesiunea evenimentelor arată ca o crimă ce putea fi prevenită. Fie printr-un mai bun instructaj militar, fie prin felul cum erau motivați ofițerii, crima aceea putea fi prevenită. Cât despre Venea din timpul diez, din păcate în 2004 am publicat la Polirom un roman despre cum ar putea arăta dinamica revenirii extremei drepte în cultura română, care ar fi ingredientele ideilor politice care i-ar motiva. Pe atunci glumeam despre așa ceva, acum nu ne mai vine să râdem chiar așa ușor. Dar adevărul e acolo, și el poate fi cercetat cu mijloace literare. Mai mult încă, mi se pare că e o funcție fundamentală a literaturii să facă asta. Fie că e vorba despre adevărul interior, cel al sentimentelor și gândurilor tale, fie că e vorba despre adevărul unei societăți, e o problemă literară. Am spus asta de câte ori am avut ocazia să povestesc despre romanul acesta, la lansări sau la festivaluri literare din Paris, New York, San Diego, Budapesta sau Praga, am explicat cât de important mi se pare pentru scriitor să-și asume funcția de a investiga adevărul cu mijloacele literaturii. Astfel, literatura devine o unealtă de cercetare, o formă de clarviziune, un exercițiu al inteligenței. Nu e o simplă transpunere în scris a unor evenimente întâmplătoare, ci o formă de decodificare a realității.

Avalon mi se pare unul dintre cele mai importante romane ale migrației. El are profunde implicații autobiografice. Cum consideri că povestea ta contribuie la constituirea acestui tablou general? Fenomenul migrației implică, după cum se știe, resorturi sociale, identitare, ontologice. Cum a fost, cum este în cazul tău?

În Avalon apare cea mai fericită variantă a migrației, cea universitară. Motivația e academică și finalitatea e academică, ce poate fi mai bine de atât? E adevărat că eu plecam din România patrulaterului roșu, o guvernare care mie mi s-a părut a fi demnă de circul ororilor, și că eram convins că în alegerile din 1996 aceeași formulă își va continua guvernarea. Nu aș îndepărta și motivația politică în ceea ce mă privește, deși în afara campaniei de discreditare pe care presa de atunci a dus-o la adresa tatălui meu (și au trecut și la familie fără rețineri) nu au comis altceva. Pe de altă parte, având și alte lucruri care mă interesau în viață, ca de pildă matematica, libertatea de a călători, literatura, fascinația pentru spectacolele de teatru, pentru evenimentele academice, viciul lecturii (înainte să am bani de cărți era biblioteca de la Michigan State University, unde o vreme mi-am făcut veacul), așa că eu n-am de povestit decât scene fericite. Așa cum sugerezi tu, e doar o mică părticică dintr-un tablou mult mai amplu.

Eu apreciez mult cărțile care refuză o încadrare precisă și care-și creează propriile taxonomii. Furtună barocă. Poemul unei epoci îmi pare o astfel de carte. Un filolog descoperă tot felul de fraze arborescente care sună foarte bine, conturând un sens poetic. Dar știu din unele mărturisiri ale tale că volumul are o miză dincolo de estetic. E cartea care mișcă cel mai mult rotițele din mintea cititorilor. Despre ce vorbim în Furtună barocă? Despre limitele, neajunsurile unei epoci sau despre potențialitățile extraordinare ale aceleiași epoci, respectiv, secolul al XVII-lea? E multă știință acolo sublimată în poezie.

A fost o carte motivată de o idee poetică și se simte asta în textura ei, se revelează la o lectură atentă. Mi-aș dori mult să învățăm din istorie, din tot ceea ce trecutul ne oferă și n-ar trebui să refuzăm ca lecție. Acea Europă a cumplitei catastrofe din veacul al XVII-lea ar trebui să ne facă mai toleranți, mai permisivi, mai atenți la ceea ce simte aproapele nostru. Nu sunt sigur că a ieșit așa, cred că riscăm să ne izolăm fiecare în adevărul nostru personal și compartimentat și nu mai comunicăm cu lumea din jur. Oricât de inteligenți am fi, există riscul ăsta. Cred că învățăm foarte mult atunci când privim istoria ca pe o carte deschisă, când ne permitem să alegem un veac de demult și să ne întrebăm cu ce contribuie acel timp la realitatea noastră de acum.

Cum te raportezi la inteligența artificială?

Sunt convins că lumea s-a schimbat în mod ireversibil și că interdependența prilejuită de conectarea sporită a informației reprezintă o revoluție mai mare decât apariția internetului la jumătatea anilor ’90. Cred că poate fi deopotrivă o binecuvântare și un blestem. Poți folosi diversele platforme AI pentru a te documenta, pentru a adresa întrebări și a afla lucruri importante, pe care altfel le-ai cerceta mult și bine cu mijloace clasice, și asta e partea bună. Nu e parte bună atunci când inteligența artificială te înlocuiește pe tine, sentimentele tale, partea ta creativă. Nu mi se pare că merită să acorzi inteligenței artificiale dreptul de a scrie pentru tine ceea ce-ți aparține ție. Umanitatea ta e cel mai prețios lucru. Frontiera mi se pare importantă și bine definită. Tocmai am amintit Furtuna barocă și cartea aceea e răspunsul meu (publicată în 2024) față de revoluția adusă de AI. Am vrut să scriu o carte care arată cum se poate și altfel, e o abordare omenească, profund personală, la o temă istorică.

Scrii și poezii și o faci foarte bine. Dar ce e poezia pentru tine? Mă refer la funcționalitatea ei pentru tine. E un scop în sine, e o cale de ieșire dintr-un blocaj ce poate la un moment dat să apară?

Pentru mine poezia e cea mai importantă componentă a vieții, starea de poezie, abilitatea cuiva de a citi și de a scrie poezie. Am perioade când citesc multă poezie. Când pot asta. Am o admirație profundă pentru abordarea poetică a unor autori precum Lawrence Ferlinghetti (care m-a învățat să privesc altfel și să iubesc California), Frank Bidart (alt californian, vine din Bakersfield, am colegi și foști studenți care vin de acolo, nu-i cunoșteau poezia, le-am spus eu că sunt concitadini cu un poet de geniu) sau W.S. Merwin. Poezia nu e un scop, ci o dorință. Îți dorești să poți trăi starea de poezie, ceva ce implică nu doar ceea ce simți, ci și o profundă disponibilitate intelectuală.

Dar sunt posibile blocajele? Ce crezi tu despre depășirea lor?

Cel mai cumplit blocaj prin care am trecut a fost cel de după ce am scris Noaptea când cineva a murit pentru tine. Cartea aceea m-a costat cinci ani, numai după cinci ani am putut să scriu din nou literatură de ficțiune. Am avut între timp matematica, am scris eseistică, și toate aceste lucruri m-au ajutat să depășesc acel moment de blocaj.

Cum mai arată România dinspre America?

Pentru mine întrebarea aceasta va fi mereu profund personală. Mai cu seamă acum, când președinte este unul dintre colegii alături de care am mers la cursuri în primii doi ani de facultate. Îmi doresc ca totul să meargă ideal, ca totul să fie impecabil și să mă simt minunat când știrile despre România ajung în circuitul de informații de pe plan internațional. Când nu e așa, pot să descriu cât de mult doare. Dar partea asta nu mai depinde de mine.