Ala SAINENCO

În Revista politică din Suceava apărea, în 1889, un text despre Eminescu, nesemnat, pe care îl prelua Tribuna din 29 iulie 1889 (Tribuna 1889: 686). La acest text face referire Ion Grămadă în M. Eminescu la Universitatea din Viena (1), (Grămadă 1919: 956), presupunându-i drept autori pe „T.V. Stefanelli, sau d-l Dr. Ioan Luția, advocat în Suceava, sau Matei Lupu, tustrei foști colegi cu Eminescu la Viena și redactori la Revista politică din Suceava în al cărei număr din 1 August 1889 a apărut necrologul”. Numărul din Revista politică va fi apărut, probabil, în iulie, odată ce Tribuna îl prelua deja pe 29 iulie, iar dintre cei trei presupuși autori trebuie să-l excludem pe Teodor V. Ștefanelli, întrucât autorul „anonim” își încheie textul cu „Părăsind Viena, nu l-am mai văzut”. Cu Eminescu însă Teodor V. Ștefanelli, după cum notează în Amintiri…, s-a mai întâlnit la București (Ștefanelli 1914: 155 și urm.).

Din textul „Necrologului”, nepublicat vreodată în volum în întregime, au fost preluate unele fragmente, uneori făcându-se trimitere, alteori omițându-se sursa. Reprodus integral de Tribuna, textul arată astfel:

„În anii 1869, 1870, 1871 a petrecut Eminescu în Viena, cercetând ca student extraordinar prelecțiunile de la universitate.

De pe timpul acesta ne aducem aminte, ce impresiune fermecătoare făcea limba admirabilă a răposatului asupra noastră, când vorbia în ședințele societăților studenților români din Viena.

Pe timpul acesta a întrat Eminescu în legătură cu «Junimea» din Iași, și ne aducem aminte, ce bucurie i-a făcut darul domnului Iacob Negruzzi, care, după ce a fost publicat în «Convorbiri Literare» nisce poesii ale lui Eminescu, i-a trimis ca dar operele lui Schoppenhauer.

Fiecare din noi îl ținea pentru toată atitudinea lui, pentru părerile sale, care le exprima la discusiunile provenitoare asupra diferitelor materii, de un «original».

Eminescu lʼa împins pe Slavici, care studia drepturile, pe calea literară, îndemnându-l neîntrerupt să «scrie».

Eminescu, când scria, se închidea în casă și nu-i părea bine, dacă venia vre-un cunoscut la dînsul. Dacă însă întră acesta, îl întreba într’un mod brusc: «La ce ai venit?» Respectivul nu putea să petreacă mult la poet și din cauză că atmosfera în locuința lui Eminescu era infernală, căci lui îi plăcea prea mult cafeaua neagră, și când lucra, mașina funcționa fără întrerupere. Mirosul cafelei, al spirtului de la mașină, împreună cu fumul tutunului, care umplea casa cu o ceață de nu puteai vedea obiectele cele mai aproape din casă, îl alunga pe fiecare curând de la Eminescu.

Adeseori, l-am văzut în această situațiune umblând neîntrerupt prin casă și cântând. Dacă îl întrebam, ce cugetă când cântă, îmi răspundea: «Măi! să scii, când cânt melodiile vesele, gândesc poesie, eară dacă cânt marșuri, atunci gândesc istorie».

Renunța la mâncare, dacă avea numai cafea neagră. Lucrul principal ce-’l făcea, când primia banii de acasă, era că’și cumpăra cafea și tutun pentru oarecare timp. Când îl vedeam că merge pe stradă cu o față sinistră, smolit la față, știam că nu are cafea și nici bani.

În locurile de întâlnire ale studenților nu’l vedeam adeseori; când nu era acasă sau la universitate, îl aflam după prânz de sigur într’o cafenea necercată de studenții români cu Literarischen Blätter ale lui Rudolf Gottschall în mână.

Părăsind Viena, nu l-am mai văzut” (Tribuna 1889: 686).

Cu acest necrolog consună un alt text important, credem, pentru stabilirea paternității, publicat în 1913 în Tribuna, republicat, peste aproape un secol, în Convorbiri literare:

„Pe o stradă a Sucevei, spre Areni, locuiește un fost prieten al lui Eminescu. Odată, povestindu’mi despre viața ce-o petrecu ca student la Viena, îmi aminti și de marele său prieten mort de demult. Ei o vreme stăteau cinci într-o odaie mare cu cinci ferești, pe care n-o puteau încălzi niciodată. Eminescu încă era printre dânșii. Când lucra, avea lângă sine pe masă ceașca de cafea turcească și un rând de țigări, odaia plină de fum. Când intra cineva, îi zicea nemulțămit: «Dă-mi pace». Când umbla prin odaie fredona adesea o melodie: când cânta un marș se gândea la istorie, când un cântec, la poezie! Prietenii, când îl auzeau cântând, îl întrebau în zeflemea: «La ce te mai gândești, la istorie?». Când a trimis întâia poezie lui Iacob Negruzzi pentru Convorbiri literare, acesta-i trimise în dar operele lui Schopenhauer, care se știe că a avut o mare influență asupra lui. Eminescu până atunci nu cetise multă filozofie. El a descoperit și pe Slavici – nu pe cel de azi, pe cel care a murit de mult.

Slavici era voluntar în armată, dar făcuse la facultate examenul cu eminență. Eminescu l-a tot îndemnat să scrie și el n’a mai făcut vreun examen. Când povestea, Eminescu te fermeca mai mult decât prin scrierile sale. Povestea cum a fost primit întâia dată la o întrunire a Junimei și despre Iacob Negruzzi. Nu’ți închipui ce ochi de caricaturist are. De vede un om suind o scară, unde altul nu observă nimic, el vede un tip!

Eminescu căpăta 50 de galbeni, întâi își plătea gazda și mâncarea, restul îl cheltuia în puține zile. Când n’avea bani umbla zgribulit și era negru la față. Atunci nu mergea la cafeneaua obicinuită, ci la Deutsches Kafeehaus, unde se adâncea în vreo revistă literară, ca Literarische Blaetter a lui Gottschall. Dacă-i ofereai bani, când era în lipsă, nu primea până ce nu se încredința că ai și însuți pentru trebuințele tale. Cea din urmă dată a venit la Viena împreună cu Chibici Revneanul – vesela pasăre turcească.

Era acuma nebun. Când trecu de la gară de-a curmezișul peste Josefplatz se uită în jur, în sus, și zise cu o voce adâncă: «Brahma? Brahma sunt!»” (Lais 1912: 2).

Conținutul asemănător al celor două texte indică spre un autor unic al amintirilor despre Eminescu. Totodată, textul confirmă, o dată în plus, că autorul nu putea fi Teodor V. Ștefanelli, care nu locuia în acea perioadă în Suceava. Iar așa cum nici Matei Lupu nu mai locuia în Suceava la acea vreme, autorul, în cazul textului de la 1889, tot el povestitorul, în cazul textului de la 1913, nu putea fi decât Ioan Luția, care îi va fi transmis fiului său, Lascăr Luția, amintirile despre Eminescu. Iar semnarea cu pseudonim al textului – „L.T. Lais”, cum obișnuia să semneze Lascăr Luția – explică stilistica textului și distanțarea de povestitor.

Ioan Luția își luase doctoratul în drept la Universitatea din Viena, iar în 1894, fiind introdus în „lista apărătorilor din Bucovina”, își deschisese birou de avocatură în Suceava. Se căsătorise cu Teofila Luția (d. 1926), cu care a avut trei copii: Lascăr, Aspasia (căs. Șandru), Olda (căs. Geagea) și Irina (căs. Găină). Istoria îi va reține mai ales pe fiul său, Lascăr, căzut în luptele de la Neajlov în noiembrie 1916 – o bibliotecă din satul Ștefănești (jud. Ilfov), unde a fost înmormântat, și o stradă din Cernăuți i-au purtat o vreme numele –, și pe soția sa, Teofila, care, în calitate de membră a „Societății Doamnelor Române”, a condus cele două internate ale Societății. Ioan Luția va fi amintit frecvent ca prieten al lui Eminescu și Epaminonda Bucevschi, alături de Ilie (Elie) Luția.

Ioan și Teofila Luția

De la Ilie Luția – fie direct, fie prin Radu I. Sbiera sau prin alții – vor ajunge la noi mai multe amintiri despre Eminescu. Lui Radu I. Sbiera, Ilie Luția i-a relatat că „Profesorul de istorie, Neubauer, fiind cam comod și văzând că Eminescu știe așa de bine mitologia grecească, mai ales povești ca expediția Argonauților, răsboiul troianic, Odiseu etc., când avea să dee lecțiuni noaue, nu istorisia singur, ci anunțându-se de obiceiu Eminescu, îl punea pre el de povestia lucruri de acestea, ascultându-l ceilalți elevi cu mare atenție. Neubauer i-a și pus, drept recompensă, la finea semestrului I nota ceau mai bună, ausgezeichnet” (Sbiera 1903: 15).

Eminescu și Ilie Luția, care avea pe atunci 15 ani, au fost colegi în a II-a A (1862-1863), când Eminescu repeta clasa. Despre această perioadă amintea și Teodor V. Ștefanelli, confirmând indirect, amintirile lui Ilie Luția: „Îmi aduc aminte că predându-ne profesorul nostru în clasa a doua istoria Perșienilor și venind vorba de tinerețele regelui Cyrus, ne zise mustrându-ne, că în despărțitura A a acestei clase este un elev Eminovici, care știe istoria mai bine decât noi” (Ștefanelli 1914: 27). Revenit, după o perioadă de absență la Cernăuți, Eminescu va lua, în anul 1865-1866, lecții de greacă de la același Ilie Luția, care ajunsese în clasa a V-a.

Elia Luţia

Cei doi se vor reîntâlni la Viena, ca studenți, și vor participa, având roluri diferite, dar fiind în comitetul de organizare, la Serbarea și Congresul studenților de la Putna, reprezentând, ambii, studenții de la Viena, alături de Ion Slavici, Gribovschi, Pamfil Dan, Vasile Morariu și Sterie Ciurcu (Glodariu 1998: 342).

După absolvirea studiilor de filosofie la Viena, Ilie Luția a fost profesor la Școala reală greco-ortodoxă, apoi la Școala Normală din Cernăuți. Din 1879 face parte din comitetul „Societății pentru cultura și literatura română din Bucovina”, fiind numit bibliotecar, iar în 1895 – administrator. E casier, din 1890, al Filialei din Cernăuți a Societății „Școala română”. Iar în 1897, înființează, împreună cu alți prieteni, „Însoțirea de credit și economii din Cernăuți”, fiind ales președinte.

Activ în plan social, va iniția colecte și va dona el însuși cu diverse ocazii sume diferite de bani într-un scop sau altul: pentru Societatea academică „România Jună”, în 1880; pentru Societatea „Armonia” din Cernăuți, în 1886; pentru „Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovina” și „Școala română”, în 1891; pentru Societatea „Iancu cavaler de Zotta” și internatul de studenți, în 1896; pentru Societatea Doamnelor române, în 1897 etc.

Societatea „Școala română” îi mulțumea public prin Gazeta Bucovinei: „Pentru ajutoriul oferit cu atâta sinceritate cu ocăziunea înființării «Școala română» subsemnatul comitet se simte dator a respica și pe calea aceasta prea onoratului Domn Ilie Luția, profesor, mulțumitele cele mai călduroase.// Ostrița, în 17. Iulie n. 1892.// Comitetul societății «Școala română»” (Gazeta Bucovinei 1892: 4).

A fost membru în comisia de avizare a manualelor școlare românești pentru școlile primare și secundare din Bucovina și a publicat, în colaborare cu D.C. Isopescul și N. Ierimievici-Dubău, A treia carte de cetire pentru anul al IV-lea al școalelor primare (Viena, 1901), A patra carte de cetire pentru anul V și VI al școalelor primare (Viena, 1902), precum și Fizică pentru școalele primare lucrată după programele școlare de Franz Schindler (Viena, Praga, 1901) (Grigoroviță 2001: 306).

Un scurt anunț informa, în iunie 1910, la rubrica „Informațiuni”, despre decesul lui Ilie Luția: „În Cernăuți a încetat din viață zilele trecute Ilie Luția, fost profesor la școala normală de institutori și institutoare, în vârstă de 65 ani” (Universul 1910: 2). Se născuse pe 19 august 1845, în Horodnicul de Jos.

Referințe bibliografice:

Gazeta Bucovinei 1892 = Gazeta Bucovinei, nr. 54, 9 iulie.

Tribuna 1889 = Tribuna, nr. 172, 29 iulie 1889.

Universul 1910 = Universul, nr. 148, 2 iunie.

Glodariu 1998 = Eugenia Glodariu, Asociațiile culturale ale tineretului studios român din Monarhia Habsburgică: 1860-1918, Cluj-Napoca.

Grămadă 1919 = I. Grămadă, „M. Eminescu la Universitatea din Viena (1)”, în Convorbiri literare, anul 47, nr. 10.

Grigoroviță 2001 = Mircea Grigoroviță, „Pedagogi din Bucovina”, în Analele Bucovinei, VIII, nr. 2.

Lais 1912 = L.T. Lais, „Scrisoare din Bucovina”, în Tribuna, nr. 14, 18 ianuarie.

Sbiera 1903 = Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuț, Societatea tipografică bucovineană.