Șerban AXINTE

Varujan Vosganian, 150 de proeme, Editura Junimea & Editura Ararat, 2025

Lectura celor 150 de proeme ale lui Varujan Vosganian, m-a dus cu gândul la conceptul de postmemorie, formulat de teoreticiana Marianne Hirsch în lucrarea The Generation of Postmemory: Writing and Visual Culture After the Holocaust, Columbia University Press, 2012. Conform autoarei studiului amintit, postmemoria aproximează relația dintre o anumită generație cu traumele personale, colective și culturale ale generației de dinaintea ei. Avem de a face cu o altfel de rememorare. „Generația de după”, neavând acces nemijlocit la realitățile celei de dinainte, preia imaginile, comportamentele, traumele celei în mijlocul căreia s-a format. Aceste experiențe însă se transmit într-o manieră profund afectivă fiind în final asumate ca amintiri proprii. Nu se poate vorbi de rememorare, ci de „investiție imaginativă”, de proiecție și creație.

Varujan Vosganian face parte din generația de după. Nu a trăit el însuși trauma genocidului, nici exilul, dar a moștenit amintirile celor de dinaintea lui: „Am moștenit de la ai mei dreptul de a avea amintiri/ pe care ei n-au avut timp să le uite/ mi-au lăsat amintirile/ moștenire așa cum mi-au lăsat casa părintească și curtea,/ cireșul din fundul grădinii, hainele agățate în cui care-i/ așteaptă încă să se întoarcă, mormintele din cimitirul de/ peste calea ferată, pozele în care erau cei ce nu mai erau” (II). Ceea ce trebuie transmis mai departe nu ține neapărat de o istorie evenimențială, ci implică o coordonată etică importantă.

Filonul biografic, indisolubil legat de destinul familiei armene, este redat afectiv, dar deloc patetic, durerea reținută sau contemplația pierderilor fiind mult mai ofertante poetic. Lumea continuă să existe într-un aparent echilibru, cu toate că acest echilibru este dictat de un rău subînțeles. Tot ceea ce se știe, tot ceea ce poate fi rezultat al unor cercetări neliterare, poate rămâne în afara textului propriu-zis sau, altfel spus, poemele se împlinesc și prin cunoașterea și capacitatea critică a cititorilor. Nu mă refer la obsesia șaizecistă a transformării cititorului în coautor al textului. Nu vorbim aici de interpretare sau de suprainterpretare, ci despre cunoaștere. Pentru a fi înțeleasă această carte, trebuie în prealabil cercetată istoria armenilor: „un milion și jumătate de armeni au rămas vii pe pământ, un milion și jumătate au fost omorâți și s-au scurs sub pământ, dar numărătoarea nu se oprește aici, trăim pe pământ, trăim sub pământ, popoare ale Persefonei, și dacă trăim pe din două și suntem acum opt milioane, în lumea morților suntem tot pe-atât, ei trăiesc ca și noi, se îndrăgostesc, fac copii, poate că în lumea morților, odată cu mine, s-a născut un băiat care a fost botezat Varujan, dacă și ei, în lumea morților, se botează” (VI). Acest sentiment de candoare ce are un background de o cruzime inimaginabilă caracterizează scrisului lui Varujan Vosganian în ansamblul său. Trebuie neapărat menționat aici romanul Cartea șoaptelor.

Multe texte din carte nu au legătură (cel puțin în aparență) cu problematica armeană. Există texte despre conștientizarea vocației poetice. Unele tușe ironice nu diminuează cu nimic din dimensiunea sacră intrinsecă a unei astfel de teme. Unele mici aluzii politice despre timp revolut conturează ideea de formare, de maturizare. În unele sensuri, 150 de proeme poate fi considerată o carte a nașterilor repetate (la diferite momente cheie ale existenței), o carte a formării continue.

O altă temă importantă e cea a vinovăției. Ea apare ca prezență multifațetată ce controlează un destin marcat de tot felul de dezamăgiri de ordin individual și social: „iată și prima vinovăție: trebuia să mă abat de la drumul pe care venisem și n-am fost în stare s-o fac, de-atunci vinovățiile s-au tot adunat, așa cum pe vremuri colecționam șervețele și poze cu fotbaliști, am devenit colecționar de vinovății și Domnul mi-e martor, am vrut să le pierd, dar vinovățiile nu se pierd ca inocența, într-o singură clipă” (CXLIX). Vinovăția ar fi un principiu ordonator și, totodată, existențial. Aș putea da mai multe exemple legate de vinovăția de tip social ce dictează unele căderi în prozaismul cotidian, dar important în acest caz este contrastul care se creează dintre intonația poetică și tema scrierilor.

Varujan Vosganian scrie o poezie confesiv-elegiacă, cu accente orfice, exprimată de multe ori prin parabole. Asta deoarece fiecare poem poate fi înțeles ca o parabolă biografică menită nu să eludeze, ci să intensifice realitatea. De multe ori, istoria ne face să ne raportăm la trecut fără empatie. Literatura însă ne ajută să cunoaștem, dincolo de episteme, adevărata natură a unor evenimente și fenomene.