Paul MIHALACHE

Cătălin Constantin, Nebunia în limitele simplei rațiuni, Vasiliana ʼ98, 2023

Autorul propune încă din titlu o provocare intelectuală și estetică. Formula trimite evident la celebrul tratat kantian Religia în limitele rațiunii pure, însă autorul înlocuiește religia cu nebunia, sugerând că experiența delirului, a marginalității și a contestării normelor poate deveni o formă alternativă de cunoaștere – valorificând raportul dintre rațiune și irațional, credință și îndoială, normalitate și alienare. Dacă pentru filosofia modernă rațiunea este instrumentul prin care omul ordonează lumea și își găsește echilibrul, la Cătălin Constantin rațiunea pare insuficientă. Ea nu poate răspunde marilor întrebări existențiale și nu poate oferi sens experienței umane. În acest context, nebunia apare nu ca simplă patologie, ci ca o formă alternativă de raportare la realitate, o posibilă cale de acces către adevăruri inaccesibile gândirii comune.

Această viziune trimite la filosofia lui Michel Foucault, pentru care delimitarea dintre rațiune și nebunie este în mare măsură o construcție socială. În multe texte ale volumului, spitalele de psihiatrie, personajele considerate „nebune” și instituțiile normalității apar într-o lumină ambiguă. Nebunul este adesea mai lucid decât oamenii obișnuiți, iar instituțiile care pretind că apără rațiunea se dovedesc ele însele absurde. Poemul „Cererea de internare non-voluntară” ilustrează această inversare: cel care solicită internarea este mai calm și mai coerent decât reprezentanta instituției care ar trebui să-l evalueze.

Cartea este concepută ca o suită de poeme care gravitează în jurul câtorva obsesii majore: nebunia, Dumnezeu, păcatul, moartea, alcoolul, poezia și figura poetului marginal. Autorul vorbește adesea din postura unui personaj aflat la limita dintre revelație și delir, dintre luciditate și dezagregare psihică.

Tema centrală este, fără îndoială, nebunia. Nu este vorba însă despre o boală psihică descrisă realist, ci despre o categorie existențială. Este refuzat în mod constant confortul explicațiilor logice, cărora le iau locul experiența limită, paradoxul și contradicția. De aceea, nebunia nu este condamnată, ci valorizată ca experiență de cunoaștere. Personajul liric se percepe permanent ca un exilat din normalitate. În poemul „Dublul” apare figura alter ego-ului demonic: „Notele de plată ale dezastrului vor fi trecute în seama mea”. Mai târziu, aceeași voce îl îndeamnă: „păcătuiește, iubește și păcătuiește,/ nu rezista vreunei ispite,/ sunt dulci ca cireșele coapte”. În „Schizofrenie paranoidă”, poetul afirmă: „Trăiesc într-o lume de nebuni,/ pământul însuși are axa scrântită”. Această răsturnare a perspectivei – lumea este nebună, nu individul – constituie unul dintre motoarele ideatice ale întregului volum.

Un alt nucleu tematic îl reprezintă raportarea la Dumnezeu. Autorul nu scrie poezie religioasă în sens tradițional, ci construiește o relație tensionată, adesea polemică, cu sacrul. În poemul „Ani 33”, găsim poate cea mai reprezentativă formulare: „pe acel dezertor care ne-a creat!” Dumnezeu este numit „dezertor”, iar poetul își imaginează chiar aducerea Lui la Judecata de Apoi pentru a da explicații – imagine care amintește de revolta metafizică din literatura lui Dostoievski sau Cioran (sunt evidente influențele din Cioran, Dostoievski, Esenin, Nichita Stănescu și din tradiția poeziei existențialiste). Mai departe, în „Scurtă incursiune în mintea divinității”, discursul devine satiric și iconoclast: „eu cred că-i viu, dar e dement”. Textul este curajos și provocator, însă aici apare și unul dintre riscurile volumului: uneori șocul devine mai important decât construcția poetică. Repetarea motivului „Dumnezeului nebun” în mai multe texte diminuează treptat impactul inițial. Cartea ar fi câștigat mult printr-o selecție mai severă. Unele texte par încă în stadiul de schiță sau exercițiu.

 

Exercițiu de filosofie existențială

Nebunia în limitele simplei rațiuni poate fi citită nu doar ca o carte de poezie, ci și ca un veritabil exercițiu de filosofie existențială exprimată liric. Dincolo de imaginile poetice, de accentele autobiografice și de numeroasele referințe religioase, cartea dezvoltă o reflecție coerentă asupra câtorva probleme fundamentale ale gândirii: raportul dintre rațiune și nebunie, libertatea umană, problema răului, absența lui Dumnezeu, sensul existenței și statutul creației artistice.

Întregul volum poate fi citit ca un dialog dramatic cu divinitatea. Nu este vorba despre un ateism simplu și nici despre o credință tradițională. Poetul se află într-o poziție apropiată de ceea ce filosofia existențialistă numește „credință negativă” sau „credință prin revoltă”. Dumnezeu este prezent obsesiv în text, dar aproape întotdeauna ca absență, tăcere sau contradicție. Lumea există, omul există, dar sensul ultim pare retras din univers. Dumnezeu nu este negat; dimpotrivă, este căutat permanent. Însă această căutare este marcată de frustrare și revoltă. Mai multe poeme dezvoltă ceea ce s-ar putea numi o teodicee negativă. Dacă lumea este plină de suferință, absurd și alienare, atunci responsabilitatea pare să revină chiar creatorului. Dumnezeu apare ca o figură decrepită și dezorientată. Dincolo de tonul satiric, cartea ascunde o întrebare esențială: cum poate fi justificată existența răului într-o lume creată de o ființă perfectă?

Problema libertății constituie un alt nucleu filosofic important. Titlul poemului „De libero arbitrio” trimite explicit la tradiția augustiniană și la dezbaterea clasică despre liberul arbitru. În acest text aparent banal despre renunțarea la fumat se ascunde o reflecție asupra voinței umane. Personajul încearcă să renunțe la un obicei, dar descoperă cât de limitată este autonomia sa. Libertatea nu apare ca o stare naturală, ci ca o luptă permanentă împotriva propriilor impulsuri. Această perspectivă reapare în întreaga carte. Personajele sunt atrase de alcool, de păcat, de iluzii, de obsesii și de propriile fantasme. Ele aleg, dar aleg adesea împotriva propriului interes. Libertatea devine astfel o experiență tragică, apropiată de concepția existențialistă a lui Sartre. Omul este condamnat să fie liber, însă această libertate îl aruncă într-un univers lipsit de certitudini.

O temă recurentă este și aceea a identității. În numeroase poeme apare motivul dublului, al multiplicării sinelui și al imposibilității autocunoașterii. Personajul liric caută permanent un adevăr despre sine, dar nu reușește niciodată să-l fixeze definitiv. În „Tat Tvam Asi”, titlul preluat din filosofia hindusă sugerează tocmai căutarea identității ultime dintre individ și absolut. Totuși, concluzia nu este una mistică, ci una marcată de îndoială. Omul nu ajunge la certitudine, ci la o și mai tulburătoare problematizare a propriei existențe.

În plan estetic, poezia este prezentată ca o formă de salvare provizorie. Ea nu oferă adevărul definitiv, dar creează spații temporare de sens. Poetul, cârciuma, prietenii boemi și dialogurile despre literatură alcătuiesc o comunitate a celor care încearcă să reziste absurdului prin intermediul artei. În acest sens, volumul amintește de concepția lui Camus despre creație ca act de revoltă împotriva nonsensului existenței.

Nebunia în limitele simplei rațiuni este o carte interesantă și curajoasă, construită în jurul unei voci autentice și recognoscibile. Autorul scrie despre propriile obsesii cu intensitate și implicare totală, dând dovadă de erudiție și simț estetic. Volumul lasă o impresie paradoxală: nu este o carte perfectă, însă este una care conține suficiente pagini reușite pentru a merita citită și discutată. În cele mai bune momente ale sale, Cătălin Constantin reușește să transforme nebunia într-o metaforă fertilă a condiției umane contemporane.

La o eventuală reeditare, o selecție atentă a poemelor ar putea avea ca rezultat un volum bine închegat și original, cu atât mai mult cu cât autorul ei nu se încadrează în curentele dominante ale poeziei românești contemporane.