Eugen BARZ

I.C. Liță, iubito / querida, ediție bilingvă româno spaniolă, Littera Nova, 2025

Lectura acestui volum nu începe, de fapt, ca o simplă lectură, ci ca o intrare într-o stare. iubito / querida de I.C. Liță, apărut la Editura Littera Nova din Madrid, în ediție bilingvă româno-spaniolă, în traducerea realizată de autor împreună cu fiicele sale, Marta Maria și Iunia Alexandrina Liță, nu se lasă cuprins de o analiză calmă, ci se impune printr-o tensiune continuă.

Nu obscuritatea îl definește – deși nu evită zonele de densitate – și nici un program al dificultății, ci temperatura materiei sale lirice: una incandescentă, alimentată de dragoste, credință, degradarea trupului, eșec, rugăciune și acel sentiment de apocalipsă domestică, de sfârșit trăit în spații mici, familiare – într-o garsonieră, într-o furgonetă, la marginea Madridului sau în fața unei capcane de șoareci.

Titlul însuși, iubito / querida, conține programul cărții. Nu avem doar o traducere a vocativului românesc, ci o dedublare a lui: „iubito” și „querida” nu sunt simple echivalente lexicale, ci două moduri de a chema aceeași absență. Cartea întreagă se sprijină pe această adresare repetată, aproape liturgică. Vocativul revine obsesiv, ca un clopot mic bătut dinăuntrul unei chilii. El nu desemnează neapărat o femeie, deși poemele întrețin ficțiunea unei iubiri conjugale, cu rupturi, tandrețe, violențe simbolice și împăcări imposibile. „Iubito” devine, pe rând, interlocutoarea, sufletul, Dumnezeu, poezia, partea rănită a eului și, uneori, însăși moartea.

Ediția bilingvă nu are un rol decorativ. Spaniola nu însoțește româna ca un ecou cuminte, ci îi oferă o a doua respirație. Traducerea păstrează, în linii mari, asperitatea originalului, evitând soluția facilă a îndulcirii. Ceea ce contează nu este fidelitatea de dicționar, ci păstrarea presiunii interioare: fraza își conservă febra, imaginile nu se cumințesc, iar invocația „querida” capătă o deschidere sonoră mai amplă, fără să-și piardă caracterul de rugăciune vinovată.

I.C. Liță scrie o poezie a excesului controlat. Totul tinde să depășească măsura: imaginile se aglomerează, registrele se ciocnesc, metafizicul se amestecă fără complexe cu fiziologicul, evlavia cu blasfemia, tandrețea cu cruzimea. Dumnezeu apare prins, ascuns, uitat, închis sau expus ironic în contexte contemporane, fără ca aceste gesturi să pară gratuite. Blasfemia devine, aici, o formă de intimitate: numai cel care crede cu disperare își permite asemenea familiarități. Ateul nu blestemă astfel, fiindcă nu are cui.

Tensiunea dintre iconoclasm și pietate este una dintre reușitele majore ale volumului. Liță nu scrie poezie religioasă în sens edifiant: nu propune consolări și nu lustruiește icoane. Dumnezeu apare ca o prezență bolnavă de dragoste, absentă prin exces de apropiere și totuși imposibil de evacuat din lume. Poetul nu micșorează sacrul, ci îl coboară în materia grea a vieții. În acest sens, cartea se apropie de tradiția neliniștii religioase, dar fără retorica duelului: conflictul a fost înlocuit de conviețuire.

Un alt nucleu puternic este reprezentat de poemele în care dragostea devine o formă de geopolitică interioară. Cei doi îndrăgostiți apar ca „două țări istoricește ostile”, legate prin tratate fragile, armistiții și incidente recurente. Imaginea surprinde lucid natura iubirii mature: nu fuziune, ci frontieră, nu armonie continuă, ci echilibru negociat. De aici și una dintre cele mai simple și memorabile imagini ale volumului: mirosurile care se îmbrățișează peste graniță.

Această viziune revine constant. Iubirea nu este idilică, ci mecanism tensionat, coabitare între libertăți paralele. Chiar și atunci când este formulată aproape matematic, ea rămâne marcată de imposibilitatea coincidenței perfecte. În acest sens, iubirea devine un balet al disproporției, o coregrafie a distanței.

Imaginarul volumului este extrem de mobil: de la referințe biblice la realitatea cotidiană, de la simboluri înalte la detalii banale. Această varietate nu produce gratuitate, pentru că toate imaginile gravitează în jurul aceleiași obsesii: neputința de a iubi curat, de a crede liniștit și de a trăi fără a transforma totul în semn.

Bătrânețea apare nu ca degradare biologică, ci ca pierdere a nuanței și a disponibilității interioare. Semnele ei nu sunt doar fizice, ci mai ales existențiale: pierderea prietenilor, ascunderea fericirilor nemeritate, transformarea lumii în exil. Nu trupul îmbătrânește primul, ci capacitatea de a primi lumea fără suspiciune.

Dimensiunea narativă a volumului aduce un contrapunct necesar: episoade concrete, recognoscibile, care fixează poezia într-un cadru existențial precis. Madridul, furgoneta, carmangeria, obiectele domestice nu sunt simple decoruri, ci puncte de ancorare ale unei experiențe de viață trăite între limbi, între spații și între forme de precaritate.

Un capitol distinct îl reprezintă reflecția asupra eșecului. Liță nu idealizează ratarea, dar îi recunoaște o funcție de cunoaștere. Într-un context cultural dominat de ideea performanței, această poezie a necâștigării are o forță aparte: există lucruri care nu pot fi înțelese decât pierzând.

Desigur, volumul nu este lipsit de riscuri. Abundența imaginilor poate duce, pe alocuri, la suprasaturare, iar unele poeme depășesc punctul maxim de intensitate. Dar acest exces ține de natura scriiturii: Liță nu este un poet al distilării, ci al acumulării, al torentului.

Post-scriptumul oferă o cheie de lectură, fără a reduce ambiguitatea volumului. Întreaga carte funcționează ca un cod Morse bătut în zidul unei închisori interioare, iar „iubito” devine semnalul repetat al unei încercări de comunicare cu celălalt, cu sinele profund și cu Dumnezeu.

iubito / querida este o carte ambițioasă, puternică prin coerența obsesiei ei. I.C. Liță nu scrie poeme de atmosferă, ci poeme de criză. Într-un peisaj poetic adesea minimalist și reținut, el își asumă riscul patosului – nu unul decorativ, ci pe acela al celui care se roagă și se îndoiește în același timp.

Cartea rămâne, în fond, o scrisoare adresată simultan iubitei, lui Dumnezeu și propriei interiorități fracturate – o scrisoare scrisă între două limbi, peste o frontieră unde, încă, mirosurile se mai pot îmbrățișa.