Vlad MUŞAT

O să redevin adolescentul care purta tricouri cu formația de rock preferată și încep cu un vers de-al lui Charles Bukowski: „we are all museums of fear”. Dacă te apropii suficient de mult de literatură, fie vei sfârși precum Icar, fie vei deveni Pasărea Phoenix. Poezia, de exemplu, m-a făcut să mă înțeleg mai bine și m-a expus în fața celor care m-au ascultat citind. Scrisul e cea mai ieftină terapie, așa că înțeleg de ce mulți se descarcă scriind și se vindecă publicând. Totuși, nu orice om cu traume poate deveni scriitor, întotdeauna mai trebuie ceva în plus: sugar, spice and everything nice – maybe.

Suferința vinde. Suntem fragili sau, uneori, după ce am clădit fortificații în jurul nostru („tristețea mea aude nenăscuţii câini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră” – Nichita Stănescu) ni se face dor de răsărit sau de apus și redevenim vulnerabili, mai ales când iubim („ce prăpădiți eram și ce ne mai iubeam” – Gellu Naum). Tânjim după stări de spirit, vrem să împărtășim cu alții trăirile noastre și un mod plăcut este chiar prin cărțile preferate. Construim poduri de celuloză între noi și prietenii noștri („Prietenii mei culcați pe paie în moară/ cred că visau că vor fi împăiați/ fluturi de lampă le incendiau răsuflarea/ – monede ale neliniștii bani blestemați” – Ion Mureșan). Nici nu pot să merg cu subiectul până la granița patologicului și să-mi dau seama ce a fost în mintea lui Osamu Dazai, dar pot spune că moartea și-a arătat cinismul când l-a luat pe Bohumil Hrabal.

Desigur, intervine și curiozitatea de a trăi alte vieți, de a deveni parte a unor ficțiuni – fac asta de când eram mic (am fost mereu Batman).

Omul trece constant prin purgatoriu, rai și iad, depinde doar de scriitor ce vrea să transmită.

Banalul cotidian poate fi bine exploatat și cunoaștem destule exemple de autori care au găsit cartea câștigătoare. Jurnalul poate fi o formă de a extrage esențialul dintr-o zi obișnuită de joi. Zilnic se întâmplă lucruri importante și toate au efecte asupra noastră, atât că nu le dăm importanță. Normalitatea poate vinde și din ea poate să iasă o literatură de calitate, depinde cum e ambalată.

I-am contrazis mereu pe oamenii care cred că râsul în hohote este frivol. Râdeți, nu vă temeți de riduri! Revenind la literatură, mi se pare infinit mai greu să faci un om să râdă decât să-i trezești o emoție negativă. Fără să definesc normalitatea, mă simt acum ca un funambul, în echilibru între cele două stări care sunt reprezentate în teatru prin cele două măști.

Marii scriitori nu au căutat ceva anume când au scris, pur și simplu au trăit intens sau au ars pe dinăuntru atât de tare, încât a fost doar o formalitate să pună pe hârtie acele mari opere („Poetry is just the evidence of life. If your life is burning well, poetry is just the ash” – Leonard Cohen).

Observ că, în ultimii ani, în poezie se folosește umorul și sunt autori care m-au făcut să strig ca în galerie când le citeam câte un poem (îmi vin în minte Alberto Păduraru și Oana Paler).

Poate m-am îndepărtat puțin de subiect, dar am făcut-o tocmai pentru a încerca să văd și cealaltă față a monedei, a scriitorului care parodiază cutumele, care se detașează de tragediile lumii și de cele personale și oferă alternative.

Damnat sau nu, scriitorul are datoria să fie sincer și să-și aștepte cititorii, așa cum un bec aprins într-o pivniță părăsită își așteaptă fluturii de noapte.