Florina PÎRJOL

Cred că avem tendința să confundăm trauma ca motor al ficțiunii cu tensiunea. Literatura are nevoie de tensiune, altfel avem un text plat, neinteresant. Dar tensiunea nu vine neapărat din subiecte tari precum traumă, boală, dependență, patologic. Poate să fie o chestiune de limbaj, de înregistrare a unui fapt, a unei emoții printr-o frază tensionată, încărcată. Poți scrie despre o ceașcă de cafea cu mai multă tensiune decât alții despre o supradoză, dacă privirea e suficient de inteligentă, de acută.

Sigur, trauma produce intensitate emoțională, e interesantă și vinde o carte, nu de azi sau de ieri, ci de pe vremea romanticilor. Și valul de autoficțiuni, care încă nu cred că s-a consumat total, a adus în atenție aceste autobiografii rușinoase și le-a vândut, foarte convenabil, ca ficțiuni. Și aici aș zice un lucru important: suferința neprelucrată    literar mai curând strică literatura. Autoficționarii furioși care au scris din mijlocul traumei, fără distanță față de ea, au produs texte care sunt emoțional intense, dar slabe literar: dezordonate, brute, cu valoare mai curând clinică decât literară. Una e să faci literatură din traumă și patologic, altceva e să verși direct în pagină mărturisiri la cald.

 

Romanticizarea suferinței

Generațiile actuale cred că sunt mai mature cultural și cred că există motive pentru acest lucru. Saturația față de romanticizarea suferinței în literatură e reală, există și e bine că e așa. Cei care sunt tineri au crescut practic cu free access la tot ce înseamnă narațiuni despre traumă – podcasturi, memorii, autoficțiuni, social media, terapie ca subiect public. Și, în mod evident,   trauma a început să-și piardă din aură și a devenit neinteresantă. Nu mai e o oportunitate literară tocmai pentru că, aparent, toată lumea are o traumă de povestit. Și atunci e clar că e timpul pentru altceva. Poate pentru validarea estetică a ceea ce e funcțional, normal, banal chiar. De fapt, e o asumare clară, matură a ideii că nu subiectul face o literatură să fie bună, nu el decide valoarea unui text.

Tensiunea unui text nu locuiește în subiect – locuiește în frază, în stil. Iar dacă subiectul nu decide valoarea, atunci trebuie să ne întrebăm ce anume e, de fapt, cerința asta (învechită!) ca scriitorul să sufere. Nu e o cerință estetică, n-a fost niciodată, ci e una mai curând morală, care pedepsește scriitorul: ideea că arta se câștigă prin efort personal, că scriitorul care nu a plătit un preț în traumă sau în boală nu are dreptul la validare estetică. E o formă de gatekeeping care vine din secolul al XIX-lea și pe care tindem să o perpetuăm din comoditate. Sper și cred că generațiile de tineri cititori și scriitori care vin din urmă vor demola acest mit și vor fi receptivi la un alt fel de literatură care să normalizeze wellbeing-ul, normalitatea, banalul, toate ingrediente ale vieții.