Georgiana TROIA

Panait Istrati este unul dintre scriitorii care au generat și continuă să genereze dispute ideatice atât în ceea ce privește aspecte ale vieții, cât și ale operei, realitatea căreia i‑a fost contemporan, istoria și critica literară, studiile din domeniul traductologiei evidențiind o serie de antagonisme în acest sens: scriitor francez – scriitor român, „Gorki balcanic” – scriitor exotic, învins – învingător, ateu – credincios, socialist – trădător al cauzei, comunist – fascist, filosemit – antisemit, naționalist – antinaționalist etc.

Au existat o serie de factori care au făcut posibile astfel de percepții contradictorii, unii de natură socio‑politică, alții vizând contextul istorico‑literar în care au apărut textele autorului. Astfel, în 1923, la apariția în Revista Europe a Kyrei Kyralina, Panait Istrati era cunoscut în România prin activitatea sa jurnalistică, îndeosebi la România muncitoare, ca adept al mișcării socialiste, o voce puternică ce nu ezitase să înfrunte nume sonore ale vremii precum cel al lui Nicolae Iorga, pe care îl numise, fără rezervă, „om păcătos” și „demagog încăpățânat”, ca urmare a discursului acestuia împotriva „literaturii lui Frimu, Cristescu și Racovski”[1], în cadrul unei conferințe ținute pe 24 ianuarie 1910, la Brăila sau cel al lui C. Mille, proprietarul ziarului Adevărul. Acestuia din urmă îi refuzase colaborarea, încă înainte de a lua în primire postul de corespondent al Adevărului la Brăila, fiindcă, în urma intervenției Episcopului Dunării de Jos, nu acceptase să se publice în paginile gazetei rezultatul unei anchete făcute de Istrati la Tulcea, în cazul unui diacon care „siluise o fetiță de 11 ani, o fată de armean ce o avea la serviciul său”[2].

La opt ani după plecarea sa spre Occident (în 1916, în Elveția), Istrati devine, într‑un timp extrem de scurt, cunoscut în Europa și în lume, arzând etapele de la debut la celebritate, aspect care atrage o anumită animozitate din partea unora dintre literații români, cu atât mai mult cu cât, înainte de a părăsi România, el nu a încercat să publice literatură apelând la sprijinul politic sau la influența în lumea literară a cuiva. Despre acest detaliu din viața lui literară, însuși va mărturisi în 1925, în volumul Trecut și viitor: „Făcut‑am rău că nu m‑am agățat de pulpana redingotei niciunui potentat al literelor noastre și că n‑am voit să mă înham la căruța literaro‑politică a nimănui? Las pe oamenii de bună credință să judece”[3].

Cuvintele lui Tudor Arghezi, din 1924, confirmă existența unei ostilități manifestate de unii literați români în ceea ce îl privește pe Istrati, atitudine datorată, se pare, tocmai acestui succes neașteptat, de neimaginat de către cei care, în ciuda valorii operelor lor, nu ieșiseră din granițele spațiului național:

Panait Istrati nu s‑a ivit din cenaclu, din concubinajul Universității cu Critica, din amorul tragic al Finanței cu Editura. Niciun părinte nu i‑a împrumutat sexul artistic ca să‑l ouă […]. Iritarea multora vine de acolo că domnul Panait Istrati dovedea, în ziua înfățișării la rampa literaturii, că existase dincolo de cuiburi și în afară de Parlamentul literar. Criticii, care păzesc cu galoane și sculare în picioare porțile literaturii în București, au rămas, într‑adevăr, neplăcut impresionați. Ignoranța acuză totdeauna obiectul iscat pe neașteptate de nedelicatețe[4].

Trecerea către interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate și transdisciplinaritate, impusă ca o necesitate a unei realități tot mai complexe, oferă, în secolul XXI, noi metode de abordare a naturii umane și a lumii. Două dintre aceste metode – cea a transdisciplinarității lui Basarab Nicolescu și cea a complexității lui Edgar Morin – ne‑au permis o viziune integratoare a aspectelor contradictorii semnalate de cercetătorii vieții și operei lui Panait Istrati, încurajându‑ne în demersul de a descoperi un alt Istrati.

Pornind de la premisa potrivit căreia analiza acestor aspecte din perspectiva logicii binare (sau…, sau) adâncește controversele, generând breșe în percepția întregului numit Panait Istrati, volumul Panait Istrati în oglinda transdisciplinarității propune o cercetare care valorifică metodologia transdisciplinară, aplicând logica/ filosofia terțului inclus (și…, și), atât aspectelor biografice, cât și hermeneuticii textelor istratiene, urmărind armonizarea contrariilor nu doar pentru a diminua asperitățile unei exegeze care nu întotdeauna i‑a fost favorabilă omului și scriitorului Panait Istrati, ci cu scopul de a releva profunda umanitate care i‑a marcat existența și i‑a amprentat scrierile, indiferent de natura lor (literare, publicistice, epistolare). Astfel, intenția noastră este ca, pornind de la interpretarea prin prisma logicii clasice, să transgresăm limitele, făcând pasul spre un alt grad de complexitate a interpretării, deschizând astfel noi perspective de abordare a operei istratiene.

În acest sens, obiectivele propuse în perioada stagiului de cercetare au vizat:

  1. identificarea și stabilirea complementarității contrariilor în biografia și hermeneutica textelor istratiene, în vederea descoperirii terțului inclus;
  2. valorificarea opiniilor critice despre viața și opera lui Panait Istrati din perspectivă transdisciplinară;
  3. interpretarea textelor istratiene prin prisma metodologiei transdisciplinare și a „gândirii dialogice”;
  4. aplicarea principiilor transdisciplinarității și ale „dialogicii” în analiza complexității naturii umane, așa cum se relevă în spectacolul dramatic și în ecranizările realizate după textele istratiene.

Am fixat sub această lupă transdisciplinară opera lui Panait Istrati și am constatat că el plasează Subiectul în centrul cunoașterii, cu un accent deosebit pe afectivitate sau zona T, în termenii lui Lupasco, Terț Ascuns, în limbaj nicolescian, regatul proiecție-identificare/ regatul afectivității, în viziunea lui Morin. În zona de congruență, Panait Istrati pune umanitatea, fapt care ne‑a întemeiat perspectiva transdisciplinară a incursiunii pe care am făcut‑o în opera istratiană.

Considerăm că perspectiva biografică ne conduce, nu întâmplător, la statutul de scriitor migrant asumat atât de Basarab Nicolescu, cât și de Istrati, care au trăit experiența unui exil a cărui motivație, deși diferită, le asigură experiența scrisului într‑o limbă străină. Important este că niciunul nu renunță la a simți românește nu numai declarat, ci mai ales profund.

Răspunzând întrebării Ce ar putea să existe dincolo de contrarii precum scriitor francez – scriitor român, „Gorki balcanic” – scriitor exotic, învins – învingător, ateu – credincios, socialist – trădător al cauzei etc., am constatat că atât în elementul biografic analizat, cât și în ceea ce privește hermeneutica textelor istratiene sau semantica spectacolului dramatic și a ecranizărilor care le au ca pre‑text, omul și artistul Istrati, dar și protagoniștii operelor sale, măști ale autorului, sunt animați de o atitudine care și‑a găsit echivalentul în conceptul de transumanism, în accepțiunea inițială a sensului pe care i‑l dă Basarab Nicolescu, atitudine care presupune interogarea sinelui, raportarea la ceilalți, dar și trecerea dincolo de uman, atingerea acelei profunzimi a ființei menite să echilibreze ternarul individ – societate – univers.

Supuse observației, aspecte precum propria formare a autodidactului Panait Istrati, diletantismul/ militantismul tânărului socialist, vagabondajul sau călătoria având drept centru Brăila, un spațiu al regăsirii sinelui, au revelat, în cazul omului Panait Istrati, un vizionar, un adevărat precursor al praxisului transdisciplinar. Au demonstrat‑o procesul de autoformare în spiritul dorinței de a cunoaște, de a stabili punți interumane, de a se autocunoaște pentru a putea deveni, aspecte care fac astăzi obiectul educației transdisciplinare, atitudinea sa transpolitică, transnațională, transculturală și transreligioasă având la bază crezul său dintotdeauna, „perfecționarea și umanizarea relațiilor dintre oameni”.

Cauzele declanșatoare ale atitudinii revoltate a lui Istrati au putut fi interpretate astfel prin prisma conceptelor lui Edgar Morin de devianță față de normalizarea și imprintingul familial și socialist, în timp ce căutarea asiduă și permanentă a prieteniei și‑a putut găsi o posibilă explicație în căutarea Maestrului interior, concept nicolescian. În plus, abordarea din perspectiva terțului inclus a dicotomiei ateu‑creștin a dezvăluit un Panait Istrati apropiat de ipostaza lui homo sui transcendentalis, omul care, prin trezirea conștiinței, se purifică prin suferință și solitudine, fiind capabil să se nască din nou.

În ceea ce privește ars poetica istratiană, analizată prin prisma terțului inclus și raportată la conceptul de niveluri de Realitate, în contextul mai larg al cunoașterii ca proces deschis, gödelian, am constatat că dincolo de aparenta schimbare a concepției artistice datorate contextului social, politic, dar mai ales permanentului proces de autocunoaștere la care se supune Istrati, arta rămâne pentru el fenomenul estetic fără de care nu poate exista echilibru între realitatea individuală și realitatea socială, între nevoile materiale și ideologiile politice, el alegând, în cele din urmă, să trăiască pentru „scânteia de divinitate” din om, pentru „sublim”.

(Din volumul Panait Istrati în oglinda transdisciplinarității, în curs de apariție la Editura Junimea, colecția „Ananta”.)

[1] Panait Istrati, Demagogii contemporani. Asupra conferinței Domnului Iorga la Brăila, în idem, Trei decenii de publicistică, 1, Scăpare de condei, 1906‑1916, ediție îngrijită de Ion Ursulescu, București, Editura Humanitas, 2004, p. 131.

[2] Panait Istrati, O amintire banală. Pentru „istoricul” Adevărului, în op. cit., p. 277.

[3] Panait Istrati, Scrisoare către J. Rosenthal, în Panait Istrati, Opere, I, Romanul lui Adrian Zografi, ediție îngrijită, cronologie, note, comentarii și repere bibliografice de Zamfir Bălan, introducere de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, 2019, p. 836.

[4] Tudor Arghezi, Panait Istrati, „Chira Chiralina”, în Clipa, 16 noiembrie 1924, p. 1.