Sorina RÎNDAȘU

Alina PURCARU (n. 1982) este autoarea a patru volume de poezie, rezistență (Cartea Românească, 2016), Indigo (București, Tracus Arte, 2018), Tot mai multă splendoare (Cartier, 2022) și Clivaj. Fidelitate (Cartier, 2025). Este coautoare a romanului colectiv Rubik (Polirom, 2008) și coordonatoare a mai multor volume colective: Povești cu scriitoare și copii (Polirom, 2014), 10.000 de semne/ Otros 10.000 caracteros (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno‑spaniolă, apărută la Editura ICR în 2017) și, împreună cu Paula Erizanu, a antologiilor Un secol de poezie română scrisă de femei (Cartier, 2019, 2020, 2021). A scris și două cărți pentru copii, Catrina și marele Domn Somn și Un unicorn în muzeul de oase (ambele cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, publicate la Cartier, 2017). Poemele și eseurile ei au apărut în mai multe volume colective. A primit premiile „Gheorghe Iova” pentru Indigo și pentru Tot mai multă splendoare. De asemenea, a primit premiul „Cartea de poezie a anului 2022”, în cadrul Galei Tinerilor scriitori și premiul „Observator Universitas”.

S.R.: Alina Purcaru, ești o scriitoare vizibilă, energică și, poetic vorbind, scrii mult în ultima vreme. De unde îți iei energia pentru a scrie aceste poeme care, la rândul lor, au capacitatea de a electriza și de a le impune cititorilor regulile tale?

A.P.: Este foarte flatantă descrierea ta, dar eu mă simt total pe dos: parcă nu am energie pentru mare lucru, simt că nu se vede nimic din ce fac, că nu fac, de fapt, nimic, că nu termin nimic. Când totuși simt nevoia să accelerez lucrurile, legat de scris, fie o fac pentru că oameni, cărți sau contexte mă inspiră și mă motivează într‑un mod cu totul neașteptat, fie pentru că simt că, dacă nu o fac, m‑aș scufunda, iar instinctul meu de supraviețuire încă face performanță. J Așadar îmi iau energie fie din noutate și prospețime, pe care le pot găsi peste tot, de la întâlniri, conversații, la o postare pe social media sau un incident petrecut pe stradă, fie din disperare și lipsă cruntă de aderență la o formă de prezent care mă conține atunci. Nu funcționez creativ pe frecvențe căldicele.

Scrisul poeziei e pentru tine o supapă existențială sau mai degrabă o activitate clar premeditată pe care o desfășori după un anumit program (literar) personal?

Nu mi‑am putut niciodată crea o rutină pentru scrisul de poezie. Pentru celelalte forme de scris, da, însă legat de poezie ce pot să fac în mod constant e să adun idei, fragmente, imagini și să le strâng într‑un fel de dosar cu care, în felul meu, lucrez mereu, dar construcția propriu zisă o fac în salturi, în niște stări de flux destul de imprevizibile. Ce e important mereu pentru mine e o direcție de căutare, un soi de obsesie curentă pe care o urmez constant și pe care o alimentez/ documentez din mers. La fel de important este să mă împac cu ideea că uneori nu scriu, că uneori trebuie să aștept și să fac alte lucruri creative: să tricotez, să gătesc ceva nou sau pur și simplu să mă uit pe pereți, vorba Simonei Popescu, „cât sunt ei de drepți”.

Cum s‑a metamorfozat traseul tău literar și personal de la Indigo la Clivaj. Fidelitate?

Aș începe chiar de la primul meu volum, rezistență, care a apărut la Cartea Românească în 2016, o carte la țin enorm, pentru că ea a deschis drumul pentru mine. Cred că în primele două cărți, rezistență și Indigo am căutat să conceptualizez și să abstractizez mai mult, să găsesc niște expresii care mai mult să medieze niște stări, idei și preocupări. Aveam nevoie de mai multe paravane, de mai multe ecrane, vocea mea dezgolită, dincolo de toate artificiile pe care le puteam găsi, mi se părea prea riscantă. Era o vulnerabilitate pe care nu o puteam dezgoli, nu o puteam traduce direct la nivelul expresiei. Mă ascundeam destul de mult, chiar dacă nu îmi dădeam atunci seama că asta făceam. Apoi, odată cu Tot mai multă splendoare (Cartier) nu mi‑a mai păsat. Am ajuns la o poezie mult mai directă, adresativă, care afirmă deschis niște urgențe și descrie precis contexte vătămătoare. E o carte mult mai explicit politică decât celelalte, o carte feministă, care a încorporat doze egale de seninătate și deznădejde. Clivaj. Fidelitate continuă unele fire de acolo, dar e mult mai ancorată în biografic, mult mai obsesivă, mai riscantă, mai destructurantă, mai neagră, dacă vrei, pentru că e o carte a rupturilor, a doliului, a trecerilor de tot felul și, aș zice eu, a unei inadecvări fundamentale din care țâșnește un scris mai greu de strunit, de îmblânzit.

Sunt scriitoare și scriitori care scriu și rescriu la nesfârșit aceeași carte, după cum sunt scriitoare și scriitori ce încearcă să se reinventeze cu fiecare volum în parte. Tu în ce categorie crezi că te situezi și cum vezi posibilă transformarea asta? Este ea oare posibilă?

Dacă nu aș crede că transformarea e posibilă, nu aș mai scrie. Sigur că unele structuri, unele matrice rămân în noi, dar radiază cumva, cred eu, nu ne închid într‑un cadru de nezdruncinat. Din punctul ăsta de vedere, al unor obsesii, căutări, există o continuitate, dar pentru mine e important să găsesc moduri noi de a privi scrisul și unghiuri noi de a privi lumea, viața. Am nevoie de o prospețime și de schimbare ca să pot să scriu. Când simt că alunec prea departe cu aceeași formulă, încerc să mă trag un pic de mânecă. Nu să nu mai scriu așa, e important să iasă la suprafață un tip de conținut care nu s‑a epuizat într‑o carte, dar să văd ce e cu el și cum îl pot apuca altfel, în modul în care să‑și găsească, de fapt, un răspuns, o rezolvare, pe scurt, expresia care să‑l conțină cât mai exact.

Cred că nu greșesc dacă afirm că cea mai recentă carte a ta e și cea mai bună. E ceva din scrisul tău anterior care acum a ajuns la paroxism. Cum vezi evoluând formula ta poetică și cum te raportezi tu acum la această carte?

Mulțumesc pentru că spui asta. Nu m‑am așteptat ca această carte să placă, sincer, dar pentru mine a fost vital s‑o scriu și apoi să‑i las libertatea, să‑mi las și mie libertatea de a nu mai controla atât de mult propria poezie. E foarte aproape de mine cartea asta, poate că nu o văd limpede în toate cotloanele ei, dar simt că e o carte cu o greutate aparte, cu o urgență imposibil de negat, o carte riscantă, nocturnă, obsesivă și imperfectă, cam ca un animal sălbatic care și‑a jumulit blana în niște încleștări pe viață și pe moarte, care știe foarte bine prin ce locuri a umblat, are în sânge harta propriilor deplasări. Nu știu cum o să mai scriu după ea, nu am știut nici după Tot mai multă splendoare. Atunci am simțit nevoia unor poeme în proză, solide, aluvionare. Acum, după tot ce a răscolit Clivajul, poate că urmează o tranziție mai potolită, poate că urmează niște desene cu linii clare, mici dansuri pe suprafețe modeste, dar cine știe dacă o să fiu în stare și cine știe unde o să ducă.

Ești și un jurnalist cultural vizibil. Ai scris ani de zile la Observator cultural, iar acum colaborezi cu Scena9. Cât de importantă e această activitate pentru tine? Simți în vreun fel că te controlează sau că îți ia din timp și din energie sau, dimpotrivă, e un plus pe toate planurile?

Am făcut și fac aceste lucruri pentru că sunt curioasă și îmi face plăcere să scriu despre cărți, să stau de vorbă cu autori. E o bază de susținere a muncii mele literare, care nu se petrece niciodată în vid. Eu am și o minte neliniștită, am nevoie de stimuli din multe direcții, mă interesează ce se petrece în teritoriul pe care și eu mă joc, scriindu‑mi cărțile, așa că pot să spun că îmi iau energie pentru propriul scris din contactul cu zumzetul ăsta, dar e drept, dacă am grijă la dozaj. Prea multă deschidere către exterior, pentru prea mult timp, mă secătuiește. Pe de altă parte, nici nu știu să fac altceva, profesional vorbind, nu știu să câștig bani din altceva, ceea ce mă neliniștește cumplit, uneori.

Vorbește‑mi, te rog, despre antologia pe care ai realizat‑o împreună cu Paula Erizanu, Un secol de poezie română scrisă de femei. Cum a apărut ideea și cum a fost dusă concret la îndeplinire?

Această antologie e o poveste în care amândouă am pus multă, multă dăruire, muncă și încredere, de‑a lungul câtorva ani. Dincolo de dorința noastră de a face asta, am știut că e un proiect urgent și necesar. Ne‑a venit ideea stând de vorbă în bucătărie, cum fac prietenele. Era în preajma anului centenar, apăruseră cărți legate de asta în nenumărate domenii și i‑am spus Paulei că mă gândisem la o astfel de antologie, dar că propunerea mea fusese privită cu ironie și condescendență de un editor poet. Și atunci Paula a zis: hai s‑o facem! Și asta am făcut: ne‑am pus pe o direcție, am crezut la fel de mult în miza și frumusețea unei astfel de cărți, în urgența de a recupera vocile unor autoare care ajunseseră invizibile și în alonja feministă a unui astfel de demers. Am crezut asta chiar dacă ni s‑a tot spus, în faze incipiente ale lucrului, că nu o să găsim poete de inclus în antologie, că nu există, n‑avem cu ce s‑o facem. În fine, noi ne‑am ținut de planul nostru, convinse că există, desigur. Am lucrat cu deadline‑uri strânse, la fiecare volum, și e foarte adevărat că ne‑a fost foarte greu să găsim cărți și informații despre autoare, mai ales în perioada pandemiei, când bibliotecile erau fie închise, fie totuși riscante. Dar am găsit soluții, am creat circuite paralele, cumva ne‑am descurcat. Găsești mereu soluții dacă vrei, dacă te încăpățânezi. Și noi ne‑am încăpățânat împreună, a contat enorm că am fost pe aceeași frecvență și că ne‑am folosit energia pentru ce aveam de făcut, nu pentru a ne convinge una pe alta că merită să facem asta. Între timp volumele au ajuns la câteva ediții fiecare, sunt folosite în universități și speranța noastră a fost și rămâne să deschidă, de fapt, un drum mai larg către recuperarea și analiza temeinică a operelor acestor scriitoare.

Cum scrii? La modul concret, ai un spațiu al tău unde te poți concentra mai bine sau preferi schimbările de decor?

Am un spațiu al meu. Lucrez de acasă din 2009, iar în ultimii ani chiar am un spațiu al meu în care nu mă bruiază nimeni și nimic, măcar pentru câteva ore. Nu spațiul e neapărat problema, cât lipsa resurselor, ca pentru atâția dintre noi, munca pe care trebuie să o faci și să o cauți ca să te poți ține pe linia de plutire, faptul că munca asta e atât de prost plătită și, în ultimul timp, inclusiv greu de găsit. E o muncă în sine să îți găsești de muncă, ceva exasperant, cronofag, energofag. Revenind la spațiu, e important pentru mine să‑mi delimitez cotloanele care simt că mă conțin cu toate preferințele și tabieturile mele. Nu pot să scriu ficțiune la birou. Stau pe canapea cu laptopul în brațe, cu cele trei pisici dând târcoale și uneori insistând să le dau lor atenție, cu cănile mele pe care le rotesc după un sistem personal, cu cărțile de tarot, cu cărțile pe care le citesc atunci, cu caiete diverse, cu micile mele ancore care trebuie să stea unde le pun eu și să‑mi stabilizeze iluziile. Am nevoie de ordine și de prezențe materiale în jur, de semnele cu care îmi delimitez zona de scris de restul spațiului. Cam ca un cerc magic, dar cu conturul mai relaxat. Chiar dacă nu scriu zilnic, am nevoie ca spațiul ăsta să fie așa mereu, să mă aștepte acolo ca o posibilitate reală, concretă.

Ce e, dincolo de strălucire, Alina Purcaru? Cum ești tu de fapt, dincolo de poezie, dincolo de orice?

Sunt un om foarte singur, e în mine o singurătate fundamentală care cred că mi‑a condus și viața, și scrisul. Cu singurătatea mea am încercat mereu să mă împrietenesc, să trăiesc, orice am făcut și orice am ales. Spun mereu că, indiferent ce am scris, am scris scrisori de dragoste. E adevărat. Mi‑am dorit apropiere și apoi mi‑am dorit să nu mă mai pierd pe mine. Acum sunt o femeie care își iubește viața, fiica, scrisul, libertatea, prietenii și familia și care nu mai vrea să pună în pericol nimic din tot ce iubește, din niciun motiv. Tot singurătatea mea m‑a învățat asta și mă învață în continuare.