Nae GEORGESCU

Pentru Titu Maiorescu, primul editor și autorul primei „notițe bibliografice”, viața lui Eminescu se putea cuprinde într‑o singură frază, pe care merită s‑o recitim: „Născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani, primind prima învățătură la gimnaziul din Cernăuți, părăsind în 1874 școala pentru a se lua după trupa de teatru a dnei Fani Tardini prin România și prin Transilvania, părăsind și această trupă pentru a se arunca cu cea mai mare încordare în studii felurite la Viena, susținut acolo și la Berlin în mare parte prin contribuțiile unor amici literari, numit între 1874 și 1876 revizor școlar și bibliotecar la Iași, destituit și dat în judecată de guvernul următor, însărcinat apoi cu redacția ziarului Timpul, încălzit din vreme, dar numai sporadic, de farmecul unor femei de la care au rămas în poeziile lui câteva urme de păr bălai, ochi întunecați, de mâne reci, de nu știu ce și nu știu cum, lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărei germene era din naștere, îndreptat întrucâtva la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etică și intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889, în institutul de alienați din București”.

Iată, așadar, 11 sau 12 momente importante din viața poetului, prinse oarecum din zbor și fixate în această „notiță” pentru ca, împreună cu fotografia din perioada Timpului și, desigur, alături de poeziile din ediția princeps, să contribuie la construirea unei imagini, cerută insistent de public, necesară istoriei literaturii înseși, imagine pe care Titu Maiorescu o însoțește cu teoria romantică despre geniu. Desigur, dintre aceste momente ale vieții lui Eminescu asupra cărora s‑a oprit criticul mai niciunul nu a rămas nemișcat: pe măsură ce a coborât din amintirile prietenilor și cunoscuților și s‑a adâncit în istoria literară, biografia lui Eminescu s‑a complicat enorm. Putem spune, azi, că toate aceste fragmente de viață sunt „puțin altfel” decât le vedem înfățișate mai sus. Eminescu s‑a născut la 20 decembrie 1849: aceasta este data însemnată de el însuși în registrul Junimii, așadar data pe care și‑o cunoștea, la care și‑a sărbătorit, ca tot omul, ziua de naștere, cum se spune. Cealaltă dată, 15 ianuarie 1850, este înscrisă în actul de botez găsit la câțiva ani de la moartea poetului. Ce e important, în fond, ca voință a individului: ziua pe care o cunoștea și și‑o serba el însuși cât timp a trăit – ori clipa astrală, atestată prin dovezi materiale, prin acte și înscrisuri semnate de mai multe mâini? Ce serbăm noi după el – nu prelungim petrecerile lui din timpul vieții lui?

Se pare, însă, că Eminescu însuși își știa aceste două date ale nașterii. Actul său de botez are semnături grele, a unui preot și, mai ales, a bunicului matern al poetului, stolnicul Jurașcu, precum și a tatălui său, Gheorghe Eminovici. Nu se poate să nu‑l fi știut, să nu fi avut copia lui pentru a o prezenta la atâtea școli și universități prin care a trecut. Avem însă, în favoarea lui 15 ianuarie 1850, o mărturie cel puțin la fel de grea: cea a Mitei Kremnitz, doamna de onoare a reginei Elisabeta. Ea scrie în prefața la Rumänische Dichtungen, antologia de poezie românească tradusă în limba germană (cu ajutorul direct al lui Eminescu), apărută în 1881, că poetul s‑a născut în 1850. Nu putea să aibă această informație decât de la el însuși – același care scrisese cu doi ani înainte, în registrul Junimii, că s‑a născut la 20 decembrie 1849. În registrul acela al membrilor, unde fiecare scria ce voia despre sine, poetul notează informația știută și păstrată din familie – dar într‑o carte destinată cititorului de limbă germană trebuia să fie riguros exact, oficial…

Și ar mai fi de adus în discuție, aici, un argument de ordin literar: schița „La aniversară”, publicată de Eminescu în Curierul de Iași, 1875. Personajul de acolo se numește Ermil, iar peisajul este iernatic. În calendarul ortodox, sfântul Ermil se celebrează pe 13 ianuarie. Și numele ales de Eminescu este paronimic la numele său (Ermil – Emin), și data este foarte apropiată de 15 ianuarie.

Eminescologia tradițională s‑a oprit la data de 15 ianuarie pentru celebrarea nașterii poetului. N‑ar trebui să uităm că secolul XX, în care s‑au fixat canonic viața și opera lui Eminescu, a fost prin excelență un secol pozitivist, actele scrise fiind mai puternice decât orice (prin acest orice putem înțelege mentalități, imagini intuitive, sentimente, chiar un Eminescu argumentativ care abia în ultimul timp se conturează).

Nici data morții lui Eminescu nu este 15 iunie, de vreme ce evenimentul s‑ar fi petrecut după miezul nopții; mulți biografi ai poetului înclină să depășească simetria aceasta a cifrelor – care înseamnă jumătatea lunii, a anului, a vieții, a operei etc. – și să pună 16 iunie alături de cinstitul 20 decembrie. Fiind, însă, vorba și de un simbol – tot ce se potrivește face bine la întreținerea lui.

Cu „nebunia” lui Eminescu, însă, nu mai sunt de acord biografii săi; cele mai multe studii de patologie acreditează ideea unui stres imens. De altfel, după 1884 Eminescu și‑a revenit, a creat, a funcționat iarăși ca bibliotecar, iarăși ca ziarist, a publicat ori a permis să i se publice poezii noi. Argumentul că aceste noi poezii sunt, de fapt, preluate din propriile manuscrise (din memorie) este insidios. Eminescu a publicat (tipărit) în timpul vieții vreo 80 de poezii – iar actualmente, de pildă, editorii au identificat în manuscrisele sale peste 450 de titluri. El avea, așadar, de gândit/ reflectat pe când era despărțit de manuscrisele sale (între anii 1884‑1889) la vreo 350 de titluri/ teme. De ce să nu definitiveze și să nu publice vreunul dintre acestea, care‑i umblau atât de viu prin minte, și să fi căutat teme noi ca să nu mai cârtească unul sau altul dintre biografii săi că i‑a secat vâna creației ca unui paralitic general? Ultima sa poezie, „Stelele‑n cer”, găsită în halatul de spital (împreună cu „Viața”) când l‑au pregătit pentru prohodire, cum se zice, are ciorne manuscrise (strofe închegate, adică) pe zeci de pagini, din care a ales în finalul finalului său cinci strofe.

Să ne înțelegem: epoca, nu oamenii, era aceea care nu putea să cuprindă, să înțeleagă suferința geniului. După căderea din 28 iunie 1883, când s‑a scris public, în presă, că este vorba de nebunie – boală de care lumea se ferea și, mai ales, considera că instituțiile publice, cum era și ziarul Timpul, trebuie protejate de purtătorii ei –, poetul și‑a revenit, dar n‑a mai putut să convingă pe nimeni că este sănătos, că e cel de dinaintea căderii. Cele mai multe gesturi publice pe care le face el acum sunt dovezi manifeste, afișate, de sănătate mintală. Iată, de pildă, unul dintre ele: era la ștrandul Repedea, lângă Iași, în vara lui 1886, și ar fi vrut să facă o baie și să stea la soare, la aer. Medicul stațiunii i‑a interzis intrarea, pe motiv, probabil, că tulbură ordinea publică, fiind de notorietate că a suferit atacul „nebuniei”. Eminescu insistă, urmează un dialog cu „cerberul” ordinii publice (care pe atunci era un cadru medical), cu o replică a acestuia din urmă cam astfel: „D‑le Eminescu, dacă d‑ta pretinzi că ești în deplinătatea facultăților mintale, iată aici o foaie de hârtie și un creion, fă‑ne dovada, scrie‑ne ceva”. Ne imaginăm această replică după mărturiile celor care povestesc întâmplarea. Poetul s‑a supus probei, s‑a așezat la masă și a scris, fără ezitare, în fața medicului și a martorilor săi, poezia „La steaua…”, care a plăcut atât de mult încât a făcut înconjurul stațiunii și a ajuns, nu se știe cum, la revista Convorbiri literare, unde a fost publicată de Iacob Negruzzi la 1 decembrie 1886 (împreună cu două poezii de Veronica Micle: ea a mijlocit, probabil, publicarea).

Printre cei aflați atunci la Repedea era și poeta Riria, viitoarea soție a lui A.D. Xenopol, care l‑a rugat pe Eminescu să‑i transcrie această poezie în jurnalul ei – un caiet care în zilele noastre, prin anii ’70 ai secolului trecut, s‑a găsit și se află la o bibliotecă publică. Ei bine, abia găsirea acestui caiet cu scrisul olograf al lui Eminescu readuce în discuție momentul Repedea, fără această probă materială întreaga întâmplare cu medicul stațiunii fusese considerată de biografii poetului dacă nu chiar o fantezie, în orice caz un moment neclar al biografiei, un punct obscur etc. Pentru că, într‑adevăr, asemenea probe de vitalitate nu se potrivesc cu imaginea fixată de primii biografi ai poetului, aceea a unui bolnav psihic incurabil, „degenerat”, chiar „paralitic general” etc. Abia adunarea la un loc și cântărirea cu atenție a tuturor dovezilor acestea de Vitalitate respinse de biografii pozitiviști readuc lumini cu adevărat noi în ceea ce numim biografia lui Eminescu. Tudor Arghezi spunea că a vorbi despre poet este ca și când ai striga într‑o peșteră largă: fiecare colț de piatră îți răspunde, fiecare pliu al vieții sale spune ceva.

Modelul călinescian

În aceste condiții nu există o biografie a lui Eminescu, una singură și aceeași peste tot, ci avem un complex al vieții poetului, un Eminescu argumentativ, adică un dialog continuu al nostru (cei de azi ori cei de mâine, ori poimâine) cu el și lumea lui. Biografii lui Eminescu sunt, și ei, lumea lui, și cu ei dialogăm. Aceștia sunt, după deja amintitul Titu Maiorescu, mai întâi Nicolae Petrescu, apoi Gala Galaction, Nicolae Zaharia, aceștia dezvoltând cu lux de amănunte portretul maiorescian. Ioan Scurtu a scris o viață a lui Eminescu în limba germană, pentru publicul de la începutul secolului XX, unde se abate întrucâtva de la canonul abia stabilit.

Prefețele multor ediții – cum ar fi cele ale lui Gh. Adamescu, Al. Colorian, Gr. Scorpan etc. – sunt de cele mai multe ori viziuni personale, asumate, ale fiecărui editor despre viața poetului, editorii fiind cei mai apropiați, cel mai bine integrați în complexul eminescian. În perioada interbelică, însă, G. Călinescu este acela care va fixa pentru o lungă posteritate viața lui Eminescu în lucrarea eponimă scoasă în 1932. Această carte are nevoie ea însăși de o ediție critică, pentru că cele cinci sau șase reeditări ale ei de către autor diferă mult între ele: G. Călinescu revine, elimină unele pasaje, reface altele – iar ultima sa ediție, cea din anii comuniști, scoate „chirurgical” toate referirile la Moldova din stânga Prutului ori la ziaristica mai dură eminesciană: această ediție a sa circulă, din 1964 până azi având vreo 18 reeditări, fiind cea mai retipărită carte, probabil, din cultura română. Modelul călinescian s‑a impus pentru că se adresează în special tinerelor generații, propunându‑le un Eminescu tânăr, energic, creator, responsabil (și reprezentativ) pentru nația sa, ca un voievod, supus acelui tragic al destinului care a făcut din Ahile marele personaj mitologic.

Modelul călinescian nu a secat, însă, tema – ci doar a pus‑o într‑o competiție înaltă din care într‑adevăr marele public nu a putut câștiga, pentru că „dezbaterile” s‑au purtat în amfiteatre restrânse, în cărți mai greu accesibile, dar care, ca temă, a ținut atenția trează. O biografie a lui Eminescu are și D. Murărașu, foarte puțin potrivită cu cea a lui Călinescu. Petru Rezuș are, de asemenea, viziunea sa. Profesorul George Munteanu este acela care mută din loc ideea, cum se zice, extrăgând tot ce este fertil din călinescianism, dar propunând o biografie interioară a lui Eminescu, adică un drum al devenirii.

Într‑adevăr, și opera lui Eminescu are viața ei, despre mai fiecare poezie a sa existând o mică legendă a scrierii, a publicării, a receptării/ dedicării etc. De asemenea, despre conferințele poetului, despre textele sale ziaristice mai importante, despre traduceri chiar. Într‑un fel, se poate spune că Eminescu a creat în văzul lumii, în public. Și atunci de ce să căutăm viața lui intimă, ascunsă, secretă – și să nu căutăm această a doua viață, publică, a sa împreună cu opera și cu epoca sa. Boli, bube? G. Bogdan-Duică spunea că a te preocupa de asemenea lucruri este ca și cum ai căuta în excrementele unui sfânt…

Opera lui Eminescu însumează, azi, datorită eforturilor de peste un secol al editorilor săi, peste 10.000 de pagini tipărite. Ca să ne referim numai la poezie, care este mai bine cunoscută decât celelalte domenii ale acestei opere atât de vaste, putem spune că s‑au recuperat din manuscrisele poetului un număr de peste 450 de titluri de poezii. Să ne amintim că ediția princeps scoasă de Maiorescu în 1883 conținea doar 64 de poezii. Rezultatele sunt într‑adevăr spectaculoase. Ca și în cadrul vieții lui Eminescu, unde primul său biograf strângea într‑o singură frază atâtea arderi interioare, și în zona aceasta a operei s‑a pornit de la extrem de puțin și s‑a ajuns la cantități impresionante.

Dar Eminescu este și ziaristul, iar cele cinci tomuri dedicate în ediția academică acestei secțiuni a operei sale însumează, iarăși, mii și mii de pagini, sute și sute de titluri.