Cristina HERMEZIU

O întrebare: vă mai amintiți cine v-a învățat să citiți?

Dar vă propun să înlocuim ultimul verb, după plac. Așadar, cine v-a învățat să conduceți mașina? cine v-a învățat să gândiți critic? cine v-a învățat să cântați la flaut? cine v-a învățat să scrieți? cine v-a învățat să distingeți între adevăr și minciună?…

Dacă tragem linie sub variantele fără număr, la capăt de tot e, de fiecare dată, întâlnirea cu un profesor. O profesie crucială, din moment ce ne însoțește vârstele, creșterea fizică, intelectuală și emoțională și, de cele mai multe ori, evoluția profesională, dincolo de familie și în spațiul public.

Profesorii sunt veriga esențială. Cei care îndură reformele ministerului de resort și cei care le pot salva, in actu, la clasă. Mai există profesori de vocație? Cum arată ei? Cum au arătat altădată? Ce îi motivează pe profesori să fie profesori? Ce îi descurajează? Cum se schimbă meseria în funcție de provocările și evoluția societății sau în cadrul unor tipuri diferite de societate/de țări? Dacă ne uităm în parcursul propriu, fiecare dintre noi poate identifica un chip sau o personalitate – Profesorul meu – care ne-a marcat, într-un fel sau în altul. Cum, prin ce anume?

Nuanțat prin mărturii, problematizări și evocări, dosarul revistei Scriptor ia forma unor exerciții de luciditate și a unor exerciții de admirație. Iar între ele e viața de profesor, concretă, palpabilă, teribilă.

*

Luciditatea începe cu starea de fapt. Ce macină, din interior, azi, această profesie atât de iubită și atât de blamată în același timp? „Profesorul român este însuși statul român, pus la colț, cu privirile în pereți și cu genunchii pe coji de nucă”, vituperează Ioan Răducea, după ce trece în revistă Zece plăgi actuale. I se alătură, cu priviri autoreflexive, profesori – la liceu și la universitate –, din România și din afara României. Astfel, în grupajul De la catedră, Adriana Bozdoro, Emil Munteanu, Luminița Corneanu, Laura T. Ilea și Crina Bud dau sens, nuanțând confesiv și expresiv o sintagmă ideală și idealizatoare – profesorul de vocație.

Admirația e sinonimă cu a tinde către excelență. Oricât timp ar trece, niște profesori rămân jalonul. Lecțiile erau adevărate „spații de descătușare a minții”, își amintește Otilia Bălinișteanu. În grupajul omagial Profesorul meu, foști discipoli, azi profesioniști desăvârșiți, Raluca Nagy, Ana-Maria Minuț, Gabriela Baiardi, Iolanda Vasiliu și Ioan Bița, Otilia Bălinișteanu evocă și prind într-un panteon exemplar chipurile magiștrilor lor. Dacă n-ați avut norocul să-i aveți profesori, îi veți invidia pe cei care au primit note de la Vintilă Mihăilescu, Dumitru Irimia, Vanda Condurache, Inocențiu Măcăreanu, Ioan Aniței.

Poftiți În clasă. Într-una din școlile acelea și în comunități în care unii profesori n-ar rezista nici câteva luni. În afară de Doamna. De 7 ani la Gârcini, adică învățătoarea Florentina Tituleac, de o încăpățânare luminoasă și de un pragmatism desăvârșit: „Am în continuare la școală un dulap cu haine și încălțăminte, astfel încât să nu mai aud scuza nu a venit că nu are papuci”. Și luați loc, mai întâi în autobuz, lângă atât de solara Ana-Maria Murariu, care știe cum e să te simți învingător doar pentru că ai reușit „să ajuți un copil să învețe să recunoască cinci litere”. Iar asta nu e decât O zi obișnuită. Naveta unui profesor tânăr și neliniștit. Cu detalii tulburătoare, fără niciun fard, cele două reportaje-jurnal, alături de toate textele din dosar, stârnesc fiori de admirație și de frustrare. Așezat lângă profesor, vocație e un cuvânt prea slab.

*

Gratitudine față de numele pe care l-ați rostit răspunzând la întrebarea de început. Scriptor vă oferă și în acest număr 144 de pagini dense – lecturi critice, poezie, proză, eseuri, traduceri inedite și semnături artistice. Dacă ne sunteți cititori fideli e și pentru că ați avut, cu siguranță, câțiva profesori de vocație.