Ala SAINENCO

Despre Eminescu, cei care l‑au cunoscut spuneau că era foarte discret în privința vieții sale private. De aici cunoașterea superficială a vieții sale intime. Nici Gheorghe Eminovici – și poate că de la el moștenise modul discret de a fi Eminescu – nu oferea mai multă deschidere spre viața sa personală, familia mare fiind, probabil, suficientă pentru consumul acesteia. Dovadă sunt scrisorile sale care abundă în date privind munca sa la Dumbrăveni – adevărate rapoarte despre starea moșiei și lucrările executate. Scrisorile la care ne referim sunt cele 41 pe care G. Călinescu le avea de la Al. Calligari‑Dumbrăveni și din care publicase: trei în Viața Românească, nr. 11 din 1933 (pp. 6‑9) și patru în nr. 12 din 1937 (pp. 73‑75), după ce, anterior, în 1931, tipărise, în aceeași revistă, studiul „Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu” (nr. 9‑10, pp. 258‑266), pentru care folosise scrisorile și care avea să devină parte a cunoscutei monografii Viața lui Mihai Eminescu. Celelalte 34 de scrisori, scrise în germană, au fost publicate de Ovidiu Papadima în 1964 (Papadima 1964: 455‑486).

În pofida stilului concis și a prezentărilor la obiect, frământările legate de poziția sa la moșie, de viitoarea căsătorie, pentru care îi cere permisiunea lui Costache Balș, de starea sănătății transpar, iar referirea, în context, la unele nume, permit (și impun) clarificarea unor aspecte din viața sa interpretate ambiguu.

În două dintre aceste scrisori, Gheorghe Eminovici face referire la baronul von Cârste, care își exprimase dorința de a cumpăra vin de la boierul Costache Balș. Nu atât subiectul scrisorii interesează însă, cât referința în sine. În prima scrisoare, datată 1 septembrie 1839, Eminovici scrie: „Domnul baron Jenakaki von Kîrsty, care se prezintă înălțimii tale, vă roagă să‑i dăm un butoi de vin roșu”.

Din a doua, datată 24 octombrie 1839, un detaliu permite corectarea unei informații cu privire la viața viitorului căminar – Gheorghe Eminovici îl numește pe Jenakaki von Kirsty fostul meu stăpân: „Fostul mieu stăpăn D. Domnul baron Enachi să ro[a]gă dumisale C.C. Costache pentru un vas de vin roș pe care va plăti prețul cuvenit”. Or „fostul stăpân”, care l‑a adus pe Gheorghe Eminovici la Dumbrăveni, se considera că ar fi fost baronul Jean Mustață, după cum rețin notele biografice. Sursa acestei informații era Matei Eminovici, care îi scria, în una din scrisori, lui Corneliu Botez: „Baronul Jean Mustață din Bucovina, luând cu arendă de la boierul velit Balș moșia Dumbrăveni, aduce pe Gheorghe Eminovici ca scriitoraș. Baronul n‑a ținut multă vreme moșia, căci, fie termenul arendei a expirat fără reînnoire, fie s‑au ivit neînțelegeri între el și proprietar, s‑a dus de s‑a stabilit la Botoșani, unde a murit, îngropat fiind în biserica Vovidenia, de dânsul zidită”. Informația a fost preluată de G. Călinescu și a intrat, prin Viața lui Mihai Eminescu în circuitul public.

Primul lucru care se infirmă cu dovezi scrise ține de biserica Vovidenia din Botoșani. În pronaosul bisericii s‑a păstrat pisania, lizibilă și azi, descifrată cândva de Nicolae Iorga: „Grigore Varlaam, drept fecior marelui stolnic și spătar Manole Varlaam, ci au fost fecior lui Manole Varlaam, ci din vechime au făcut în acest țintirim, aici, biserică de lemn, cu hramul tot «Intrarea în Biserică», și fiind învechită după trecere de atâția ani, a început a zidi din temelie cu toată cheltuiala dumisale baronul Crâstea și a clironomilor părintelui lor, fraților mei, marelui spătar Gheorghe, Smaranda, Manole cămenar, Constantin, Anastasia, Grigore, Elena, Ioan și sora noastră Profira, soția marelui agă Grigore Cananău. Deci începându‑se a se zidi din temelie acest sfânt și Dumnezeiesc lăcaș unde se prăznuiește «Intrarea în Biserică a prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare», spre pomenirea reposaților părinților și strămoșilor noștri, cât și a fiilor și urmașilor și a tot neamul nostru, precum și a fraților poporănilor orășeni, locuitori în acest oraș al Botoșanilor. De aceia, rugăm pe toți creștinii care vor ceti și vor intra în biserica aceasta să roage pe atotputernicul Dumnezeu pentru pomenirea pomeniților și să ierte pe toți și pe mai marile nostru frate reposat, marele spătar Vasile Varlaam. S‑au zidit această biserică în domnia prea Înălțatului domn al Moldovei, Mihail Grigore Sturdza Voievod, în anul întâi al Domniei Sale, de la zidirea lumii 7342, iar de la Hristos 1834 iunie. Grigore Varlaam, ctitor ostenitor, cu sârguință a se aduce întru plinirea desăvârșirei, spre pomenirea mea în veci” (Iorga 1908: 224).

Numele Mustață nu figurează printre ctitori, cum ar fi fost dacă acesta ar fi ctitorit – conform spuselor lui Matei Eminescu – biserica.

Pisania din pronaosul Bisericii Vovidenia din Botoșani

Și totuși e firesc să ne întrebăm care sunt sursele acestor confuzii și mai întâi a confuziei legate de biserica Vovidenia, dar și de prenumele baronului? Să fi consultat G. Călinescu Arhivele din Botoșani? La fila 1, Mitrici, 10/1835, este consemnat decesul baronului Teodor Mustață în 1835, la vârsta de 81 de ani și înmormântarea lui la biserica Uspenia din Botoșani (citat după Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie, București, Minerva, 1977, p. 11). E vorba însă de baronul Teodor Mustață, de biserica Uspenia, și nicidecum de Jean (Ioan) Mustață și biserica Vovidenia. Jean Mustață – tot el Ioan Mustață – a fost al treilea copil al lui Teodor Mustață, căruia baronul îi lasă prin testament „Sadagura cu părțile din Rohozna și cu migieșita moșie Zadubriuca cu tot hotarul lor, ear din moșiile emfitefticești (…) moșiea Draceni cu a patra parte din Costești, moșiea Toporăuți și Treslieana, toate în K.K. Bucovina, asemine și casă (…) de veci cu locul din tărgul Cernăuțului supt No. 558, ori ce roduri, viti, acareturi sau ori ce altă mișcătoare avere s‑ar află asupra moșiilor numite și locului de tărg” (Balan 1929: 95). Nu este amintită moșia Dumbrăveni nici în testament, ca posesie a familiei, dar nici în vreunul dintre actele legate de Teodor sau Ioan Mustață.

La Dumbrăveni însă îl găsim pe boierul Ioan Ienacaki Crîstea, care semnează jalobe cu titulatura „Baron Ioan Crâste, posesor satilor Dumbrăvenii”. Un document din august 1833 publicat de Gh. Ungureanu ne dă următoarele date: „Dumnealui baronul Crîste, de națiune creștin, sudit austriecesc, este posesorul moșiilor acestora: Dumbrăvenii cu cotunurile, Siminicea, Vlădenii și Sarafineștii, în ținutul Sucevei, ocolul Siretului de Sus; moșia Mândreștii, Brehueștii și Bursucenii de la ținutul Botoșani” (Ungureanu 1977: 39). Iar jalba, concluzionează Gh. Ungureanu, „pare compusă și scrisă de Gherghe Eminovici, grafia fiind asemănătoare altora scrise de el mai târziu” (Ungureanu 1977: 34).

Intersectarea parcursurilor baronului Ioan Cîrste cu Eminovicii pare firească, căci baronul deținea o parte din Călineștii, împărțiți în trei: Călineștii-lui‑Cuparencu, Călineștii‑lui‑Ienachi și Călineștii‑lui‑Vasilache. În Călineștii-lui-Cuparencu își așezase familia Vasile Eminovici. Iar biserica din Călineștii-lui‑Cuparencu, unde era dascăl, după moartea lui Mihalachi Cuparencu survenită pe 30 ianuarie 1800, a fost patronată și de „proprietariul mare Enacache de Cîrstea și fiul său Nicolai”, după cum e consemnat în Condica cronicală a parohiei Călinești. Aceasta probabil și pentru că locuitorii Călineștilor‑lui-Ienachi, neavând biserică proprie (aceasta va fi zidită abia în 1884‑1887), erau enoriașii aceleiași biserici din Călineștii‑lui‑Cuparencu. V. Gherasim aflase pe la 1923 de la un locuitor al Călineștilor că boierul Cîrste, tatăl lui Ienachi Cîrste l‑ar fi împroprietărit pe Vasile Eminovici cu patru fălci de pământ.

Acest baron, Ioan Cîrste, și nu Teodor Mustață, trebuia să‑l fi adus pe Gheorghe Eminovici mai întâi la Costâna, apoi la Dumbrăveni, pe moșia pe care o avea în posesie.

Referințe bibliografice:

Balan 1929 = T. Balan, Refugiații moldoveni în Bucovina, București, Cartea Românească.

Iorga 1908 = N. Iorga, Inscripții din bisericile Romăniei, adunate, adnotate și publicate de N. Iorga, București, Institutul de Arte Grafice și Editură Minerva: Atelierele Grafice Socec & Co, vol. 1.

Papadima 1964 = O. Papadima, „Din corespondența lui Gheorghe Eminovici”, în RITL, tom 13, nr. 2, pp. 455‑486.

Ungureanu 1977 = Gh. Ungureanu, Eminescu în documente de familie; București, Minerva.