Paul MIHALACHE

– Când am văzut că‑i aruncă balerinii ăia drept în mutră, am înlemnit, măi omule, nu alta! Am crezut că nu mai ieșim vii de‑acolo.

Mi‑o imaginez pe fată, înaltă și slabă, într‑o bustieră roșie strălucindu‑i pe pielea neagră ca o pânză de Pierre Soulages. Nu schițează niciun gest când vânzătorul, după ce‑și pipăie fața și își privește degetele, vrând să vadă dacă nu cumva i‑a dat borșul, înșfacă un fel de făcăleț imens și ocolește taraba fără s‑o slăbească din ochi.

– Îi zâmbea zeflemitor, mă gândeam c‑o să‑l scuipe‑n față. Cu părul scurt, atletică, sigură pe ea, dar bărbatul o matahală, să mor dacă te mint, mi se muiaseră genunchii. Nu știam ce să fac, nu puteam s‑o las singură, dar nici cu huiduma n‑avea rost să mă pun. Mă înghițea ca pe‑o bucată de brânză.

Florin ridică o scândură, o cântărește preț de câteva clipe în mână, apoi o sprijină vertical de pervazul geamului. Se așază pe banca îngustă de pe prispă. Începe să se întunece. Ne uităm amândoi înspre lac, printre crengile atât de imobile ale nucilor, încât peisajul pare o fotografie. Dar fotografia pâlpâie ușor, prinde să se miște, și parcă văd mulțimea de oameni holbându-se ca la bâlci, în susurul de fluiere și tobe darbuka ale cerșetorilor orbi sau ologi. FDP o apucă pe Gugu de mână și o trage după el pe gangul lung, interminabil, printre tejghelele cu struguri, curmale, nuci de cocos, banane roșii, larve de palmier, smirnă, mirodenii înmiresmate, pânzeturi multicolore, statuete întruchipând zei africani, porumbei verzi, pene și chiar un păun viu, albastru, cu un evantai imens în loc de coadă. Aleargă fără să‑ntoarcă capul, dar simt amândoi că namila nu‑i urmărește.

– Și de la o prostie, măi omule! I‑a cerut un preț, fata a zis altul, de câteva ori mai mic, vânzătorul n‑a vrut să lase, și ea, orgolioasă pân‑la Dumnezeu, jap cu papucii‑n cap. Avea spectacol în seara aia, urma să danseze într‑un local și, cum tocmai se certase cu iubit‑su, m‑a‑ntrebat pe mine dacă vreau să merg cu ea la bazar.

FDP se oprește, se scarpină în cap, apoi își trosnește încheieturile. Cățelușa lui, o potaie simpatică, despre care zice c‑ar fi ciobănesc belgian, sare deodată de la picioarele noastre și pornește ca apucată în urmărirea unui șobolan sau hârciog invizibil. Torn pentru amândoi în pahare din vinul făcut chiar de el astă toamnă. Puțin cam dulce, dar bun.

– Nu prea știam eu ce să‑i răspund… Da’ n‑ai idee ce frumoasă era, măi omule, cum să nu te duci?!… Și, dac‑ai fi văzut‑o cum se unduia după ce‑și punea cercurile în jurul taliei, ziceai că‑i Salomea, ar fi lăsat fără cap șapte Ioani, nu unul singur… Clar, nebun să fii, n‑aveai, n‑aveai cum s‑o refuzi!

– Era stripteuză?

– Cum să‑ți zic eu?… și o sabie îi străpunge sufletul! Se mai dezbrăca puțin, acolo, pe scenă, dar parcă nu așa aș vrea să mi‑o amintesc… Era cazată împreună cu prietenul ei, un neamț blond, cam țâfnos, la pensiunea la care eram și noi, artiștii.

Cred că întrebarea mea nu i‑a picat bine. Își potrivește în colțul gurii o țigară și, în lumina chibritului aprins, îi văd fruntea încrețită, ochii întredeschiși. E pierdut în visare. Totuși, după un scurt moment de tăcere, continuă să povestească.

– Am ieșit noi din bazar, dar nu ne‑am întors imediat la pensiune. Am pornit așa, aiurea, prin oraș, ținându-ne de mână. Eu gâfâiam de la alergat și de la spaima prin care trecusem, iar ea râdea, o amuza copios scena cu vânzătorul. „Ești eroul meu!”, „My hero!”, zicea, în engleza ei consonantică, dar mă înghiontea și zâmbea ironic.

Ironic, ironic, dar ironia asta i‑a servit ca pretext să se alinte și să se gudure pe lângă FDP, fără ca atitudinea ei să pară un gest frivol, gratuit. S‑au mai plimbat o vreme prin Cairo, sporovăind despre una‑alta, până când Gugu, Comoara, și‑a amintit, ca din întâmplare, că are o prietenă prin apropiere și c‑ar putea să‑i facă împreună o vizită.

– Să nu‑mi zici că nu te‑ai dus!

– Ba m‑am dus, până la urmă, dar la început eram așa tehui de cap, că nici nu‑mi dădeam seama care‑i faza… „Ce prietenă? Pentru ce? Unde?”

S‑a dus și nu s‑a dus, pentru că Gugu voia întâi să rezolve cu balerinii, n‑avea în ce să danseze. Pe‑ai ei îi arsese cu o seară înainte, le dăduse foc când se certase cu nemțălăul. Nu‑i lipsise mult s‑aprindă‑ntreaga pensiune. Au trebuit să facă un ocol de aproape o oră până când s‑a hotărât și‑a ales o pereche albaștri, de două ori mai scumpi decât cei pe care‑i aruncase în capul huidumei.

Din casă se aud gemetele înfundate ale maică‑sii. Mi se pare că‑l strigă, dar Florin zice că vorbește prin somn.

– Miroși ca o orhidee. De‑acum, tu vei fi orhideea mea sălbatică!

– Dulcegăria asta i‑ai spus‑o?

– Poate i‑am spus‑o, poate doar am gândit…

O strângea cu brațul de după mijloc și treceau așa, înlănțuiți, printre oameni, palmieri cu crengile joase, mașini care‑i claxonau fără ca el să le audă.

– Pielea ta…

– Mai scutește‑mă, Pinguinașule! Păstrează‑ți siropoșeniile pentru mai târziu, când ajungem. Ador să mi se spună în pat.

– Ziceai că era cu un neamț țâfnos, dar, așa tinerică cum spui, pare‑se c‑avea ceva experiență.

Își înghiți cuvintele, replica ei îl cam indispuse, dar își aminti că nu mai aveau mult până la apartamentul prietenei lui Gugu, așa că îmbufnarea îi trecu rapid, ardea de nerăbdare.

– Ți se cam aprinseseră călcâiele!…

– Nu știu, măi omule!… Eram prima oară în viața mea cu o femeie din Africa, tu‑ți dai seama?

La o intersecție se opri și vru s‑o sărute, dar Gugu îi prinse capul în mâini, își țuguie buzele și‑i tufli o ștampilă de ruj roșu pe vârful nasului.

– Răbdare, Pinguinaș, ce grăbit mai ești!…

– Avea asta în sânge, măi omule, știa să te ațâțe, te făcea mereu să aștepți…

– Se vede treaba c‑ai învățat de la ea. În loc să‑mi zici cum a fost după ce‑ați ajuns, mă ții în suspans și‑mi înșiri sentimentalismele tale de amorez candid.

Își râsese ea de el, pupându-l ca pe un copil pe vârful nasului, dar își strecurase o mână pe sub cămașa lui și‑i înfigea unghiile‑n piele de‑l treceau frisoane, apoi călduri, și iar frisoane prin tot corpul. Soarele se reflecta din vitrinele magazinelor, orbindu‑l, însă ar fi putut să fie și umbră, dimineață, primăvară, de trei ori să vină păsările călătoare, că el tot n‑ar fi văzut pe unde mergea. Îi trecu prin minte că Gugu i‑ar fi făcut vrăji.

– În felul ei, chiar era o vrăjitoare, măi omule, dar ajungem noi și acolo, nu te grăbi. Între altele, știa să vindece surzenia cu fiertură din ureche de câine, și să le redea orbilor vederea, descântând un terci făcut cu mâna ei din ochi de marabou. Putea ghici spiritul copacilor după frunze. Căci orice copac, înainte de‑a fi lemn, a fost carne și sânge. Dar cei care‑au suferit destul nu mai sunt osândiți să se‑ntrupeze iar în om sau în fiară. În felul ăsta și‑a găsit Gugu bunicul într‑un ghiveci dintr‑o farmacie, în Accra.

Numai pe prietena ei n‑au găsit‑o. Ușa era încuiată și nici la telefon nu răspundea, ia‑o de unde nu‑i. FDP simțea că‑i pică‑n cap tot cerul ăla african, cu soare cu tot.

– Ce ghinion, Pinguinaș! Dar nu‑ți face sânge rău, ne descurcăm noi cumva.

– A mai durat ceva timp până să ne descurcăm… Până să avem o a doua ocazie. De ce oare nu mi‑a spus?…

De ce oare nu‑i spusese că a doua zi urma să plece în Etiopia și dracu’ știe dacă aveau să se mai vadă vreodată?

– Cum, vrei să spui c‑ai rămas așa, cu boașele cât dovlecii, și că nu v‑ați mai întâlnit de atunci?

– Ba da, am mai întâlnit-o. Ne‑am întâlnit noi de mai multe ori după. Dar îți povestesc mai târziu, mă duc să văd ce face mama, cred că s‑a trezit.

……………………………………………..

Cât ca să‑i fac pe plac, cât stârnit de istorioarele lui deșucheate, îmi arunc în rucsac cele trei boarfe, pachetul de tutun, luăm la noi o sticlă de vin, și ieșim în fața porții, să așteptăm microbuzul pentru gară. S‑a lăsat seara, însă becurile stâlpilor de iluminat sunt fie arse, fie lipsesc cu desăvârșire. Un șobolan zace mort pe marginea drumului lângă o sticlă goală de secărică, de parcă ar fi luat somn după un dezmăț pe cinste.

– Când Gugu a venit pe lume, odată cu sora ei geamănă, Aiyana, mama lor a fost nevoită să fugă, așa slăbită cum era după naștere; s‑a ascuns nopți la rând în pădure, hrănindu‑se cu ierburi și rădăcini, pentru că gemenii purtau semn rău. Sătenii îi duceau la marginea satului, ofrandă spiritelor flămânde și‑nsetate. Până seara, erau sfâșiați de pisicile‑tigru, serval, și de hienele crocuta. Da, măi omule, iar dacă o fată apuca să ajungă la pubertate, frații ei îi smulgeau himenul și‑l mâncau așa, plin de sânge, asta li‑i legea.

Mama fetelor le freca pe tot corpul cu frunze de tutun, ca să țină departe cobrele și celelalte târâtoare înveninate. După zile multe de fugă și foame, au mâncat scorpioni, surorii lui Gugu i‑au crescut solzi pe brațe și clești în locul unde avusese degete. Trei ore mai târziu a murit, dar peste ani a vizitat‑o în somn. O ducea bine dincolo. Crescuse, zeii o învățaseră vechiul dialect Ahafo, chiar și ceva latină, prepara leacuri pentru morții îndurerați și dansa ca să le‑ndulcească tristețea. Lepădase solzii și cleștii, se făcuse frumoasă ca o madonă.