Raluca NAGY

Am avut ocazia să o văd pe Margaret și în rolul ăsta, de profă. Nici nu putea fi mai diferită la clasă. Zâmbea rar spre deloc. Livra informația fără emoție. Recita din memorie. Nu se uita la notițe, deși le frunzărea în timp ce vorbea, mereu în picioare. Părea plictisită și plictisitoare, lipsită de orice brumă de răbdare. Vocea ei căpătase ceva ciudat, un ritm nenatural, monoton, un discurs fără accent. Nu i‑a întrebat pe elevii pe care nu‑i știa cum îi cheamă. De asta nici n‑ar fi avut cum să se prindă că Antrenorul de volei era tatăl unuia dintre ei.

Când se referea la vreunul, arăta înspre el cu palma întinsă în sus (măcar nu cu degetul arătător…). Li se adresa rece, inclusiv celor pe care îi știa cât de cât. Părea total lipsită de umor, însă când un băiat a citit cu voce tare ceva mai deșuchiat, Margaret a izbucnit într‑un râs copilăresc, isteric. Absolut nimeni nu se aștepta la asta, poate nici măcar ea. A părut cu douăzeci de ani mai tânără, o puștoaică de liceu ea însăși, putea să se mute într‑o bancă. A râs fix la gluma sexistă a zilei, cel mai antifeminist gest pe care putea să‑l facă, mai ales în fața clasei. Dar de ce mă mai mir.

*

În interacțiunile mele cu ei existau buzunărașe de creativitate, de umor, chiar de maturitate surprinzătoare, aflam de la ei lucruri interesante, care mă puneau pe gânduri. Dar morga lor de la ore era cu totul alta, monosilabică, plictisită, blazată, semi-adormită. Se comportau de parcă se odihneau, se dezactivau de la ei înșiși ca să aibă energie, glumele la ei și chef de viață în altă parte, în timpul lor liber. M‑am așteptat, prin urmare, la mai mult zvâc în pauze, să se ridice nivelul la decibeli, o muzică, ceva, orice, dar copiii ăștia păreau să trăiască din obișnuință.

Ce nu înțelesesem eu era în ce măsură toată drama tipic adolescentină, care fusese și a mea, a noastră, a tuturor, exista, ba chiar la puterea a cincea, doar că se întâmpla exclusiv online, acolo mergea, de fapt, toată energia. Simțeam fizic cum se mută o discuție pe Discord și sunt lăsată pe dinafară, aveam cu toții laptopurile în față și stăteam cu ochii în ecrane oricum. Aș fi putut să mă plimb printre ei să‑i verific, dar îți ia o fracțiune de secundă să treci pe screen saver sau pe fereastra de Google Classrooms, n‑aveam nicio șansă să surprind ceva.

Plus că habar n‑aveau cum să se comporte cu mine la clasă. Adevărul e că nici eu cu ei. I‑am rugat să‑mi spună pe nume, Margaret. Aveam zero experiență de predat la liceu, dincolo de modulul pedagogic obligatoriu din facultate; încercam să improvizez o versiune adaptată, simplificată, a lectorului care fusesem cândva, care clar nu funcționa, mai ales că le livram un conținut arid, pe baza unor notițe primite pe mail de la profesorul care se îmbolnăvise și pe care îl înlocuiam temporar.

Al doilea lucru pe care l‑am conștientizat, poate mai important decât absența asta a lor covârșitoare din realitatea imediată, a fost cât de mult mai rapizi ca noi erau copiii ăștia, mai ales la multitasking. Nu mi‑aș dori vreodată să ajung dependentă de sau în competiție cu ei, nu aș avea nicio șansă. Dacă cumva aveau o tresărire și își dădeau silința, erau imbatabili. În rarele momente în care, probabil dintr‑un soi de milă față de mine, postată acolo în fața lor, chiar se activau și făceau ceva la oră, erau fantastici.

În afară că jonglau zilnic cu limba literară și dialectul lor adolescentin total indescifrabil, mai vorbeau și una sau două limbi native, ale părinților, majoritatea scrise cu alte caractere decât cele latine; plus limbajul muzical, fiindcă majoritatea făcea un instrument la nivel destul de avansat. Acești copii se mișcau continuu în 5‑6 coduri/universuri de simboluri diferite, aveau o neuroplasticitate incredibilă. Dacă e să mergem pe teoriile lingviștilor, creativitatea lor trebuie să fie cel puțin explozivă, iar sinapsele next level față de ale noastre, ale adulților.

Probabil ne consideră o specie ciudată, un fel de piese de muzeu, niște leneși care au supraviețuit într‑un mod bizar, împotriva naturii, prin încetineala care îi apropie de plante mai mult decât de animale și care i‑a ferit de atac. Suntem pentru ei ceva ce se mișcă imperceptibil, inofensiv, o relicvă a altei lumi care nu îi poate ajuta în asta de acum, nici încurca, însuși faptul că existăm, că supraviețuim, este un miracol. Singurii adulți care fac excepție sunt influencerii, imbatabilii lumii neoliberale, frații Tate și alții ca ei, pregătiți și pregătitori pentru realele Hunger Games care așteaptă după colț. Copiii au toată viața înainte și, spre deosebire de noi la vârsta lor, conștiința clară că la sfârșitul ei vor muri, la câtă moarte au acces instant, peste tot.