Sorina DĂNĂILĂ
Există un loc în Iași pe care, deși îl cunosc dintotdeauna, pare că are uimitorul dar de a se metamorfoza fără încetare, un loc care, pentru mine, seamănă cu un palimpsest al vremilor care trec sau, acum, că tot au descălecat aici cafenele și locuri de trecut plăcut timpul, cu un savuros și parfumat Millefeuille.
Primul strat din palimpsest
Pe la 1870, stră-străbunicul meu Basaly, polonez, își părăsea Galiția natală și sosea în Bucovina, la Cernăuți. Calitățile lui de inginer de căi ferate îl recomandau în contextul construirii, de către firma Lemberg-Czernowitz-Jassy Eisenbahn, a căii ferate Liov-Cernăuți. Apoi, nu se știe din ce pricini, poate pentru că de la Suceava calea ferată avea de gând să se lungească spre Iași și Galați, el s-a mutat cu tot calabalâcul și cu fetele pietre de moară în fosta capitală a Moldovei. Încă plină de viață după Unirea de la 1859.
Cu dare de mână, strămoșul meu s-a așezat la Iași undeva pe Ulița Goliei. Altfel spus în buricul târgului, cel viu și plin de afaceri, la care se pare că se pricepea din plin. Deseori, însă, Mama îmi povestea cât de precar trebuie că trăiau, totuși. Fără prea mult confort și cu prea puține comodități. De pildă, în fiecare zi, după cum am aflat, un apar se oprea în prag, furnizor al apei bune de băut. În vreme ce o fetișcană mai zdrăvănuță era trimisă pentru apa treburilor zilnice la fântâna din colțul uliței, unde slujnicuțele se adunau la taclale, chit că, acasă, stăpânele le așteptau cu mâinile în șold și gura bogată. Și ce dacă! Era așa de interesant să afli bârfele cartierului, ba chiar ale târgului de la martori cu urechi lungi și mereu ciulite!
Din spusele familiei, așadar, am aflat eu prima oară că, la colțul uliței, sub zidurile Goliei, era o fântână, din cele gândite de bunul Ghica Vodă al III-lea, la mănăstire și la Spiridonie. Apă vie și civilizatoare, captată și adusă ieșenilor, e drept că doar celor cu dare de mână și așezați în buricul târgului, tocmai de la Ciric, cu ajutorul unui apeduct din olane.
Pisania lui Grigore Ghica al III-lea, de pe zidul turnului Spiridoniei
„Io Gr.Ghica Vv.
Fântâna lui Silvam, scăldătoarea lui Solomon.
Pâraiele făcătorului de minuni Spiridon/ Izvorăsc sănătate într-a bolnavilor lăcașu/ Desfătare, viață tuturor în Iașu/ Al triilea Grigorie Alexandru Ghica dăruiește/ Și către toți de obștie darul de înmulțește/ Însetaților, vedeți, să dobândiți viața apelor.
Întru alu doilea anu alu Domnii Sale; leat: 1765 iulie 20”
Și acum pisania în turcă:
„Sub domnia lui Gligor beiul, fiul lui Alexandru binefăcător, care a stăpânit cu dreptate, a izvorât în Moldova această apă care curge limpede și curată.” „Acei cărora le e sete, se mulțumesc, văzând această cișmea, cu două țevi din care curge apă ca și din doi ochi ai îndrăgostiților și care vor pomeni că Gligor bei a făcut fericit orașul Iași, aducându-i această apă dulce ca mierea.”
Fântânile cu apă vie ale lui Ghica-Vodă al III-lea, la Spiridonie și Golia
O scriere sprințară peste primul text din palimpsest
Mergând pe firul apei despre care-mi vorbea Mama, aflu, însă, că, încă de pe la 1850 deja, în capătul celălalt al Uliței Goliei, în dreptul Palatelor Neuschotz și Cantacuzino-Pașcanu, mai era o fântână, cu slujnicuțe sigur mai cu țâf și poate cu bârfe mult mai mustoase și savuroase, care să-i tulbure undele cu râsetele și năstrușniciile lor. O fântână care, prin 1880, este înlocuită de un adevărat bazin, cu trei lei masivi învolburați de ape, ce susțineau, precum Atlas, un imens glob pământesc, și cu un mănunchi de delfini jucăuși, exact ca pe stema Moldovei. O fântână cu adevărat incredibilă, căreia-i făcea cu ochiul un Atlas din piatră, aburcat pe acoperișul Hotelului elegant. Leii și Atlas, o aluzie, poate, hazlie și la leul din Atlas, specie rară și atât de vestită grație înfruntării sale cu Tartarin din Tarascon!
Fântâna exuberantă și hotelul Art Nouveau
În 1914, extravaganta arteziană chema după sine o clădire la fel de originală, care făcea concurență palatului Mavrocordat, chiar alături, pe Ulița Goliei. Clădire numită, cât se poate de cosmopolit, Hotel Continental. Unul dintre cele mai frumoase exemplare Art Nouveau ale orașului.
În elegantele magazine ale acestui hotel pare că le văd făcându-și cumpărăturile pe cochetele fete ale stră-străbunicului Basaly. Ca și, mai târziu, pe frumoasele nepoate ale sale – Lili, Lucia și Abătel.
Devastat de bombardamentele din cel de-al Doilea Război Mondial, hotelul își va pierde pentru totdeauna aerul Secession inițial, odată cu dispariția frontonului insolit și a acoperișurilor mansardate și rotunjite, asortate cu turnulețul cochet dinspre palatul Mavrocordat de pe Ulița Goliei.
Al treilea strat din palimpsest și cele trei scriituri ale sale
Prima scriitură
Pe la începutul anului 1936, spre surprinderea ieșenilor, fântâna dispărea, cu întreaga ei adunare de ciudățenii. (Vă vând un mic secret – delfinii din năstrușnica fântână dispărută se află, colorați în fel și chip, în Parcul Expoziției… Căutați-i, deși sunt convinsă că-i știți prea bine!) În locul ei, apărea un soclu înalt care indica, nu se putea mai limpede, că pe el avea să se instaleze statuia unui om de seamă. Nu era Cuza, care și-o avea deja pe-a lui, nici Ștefan cel Mare, care ședea victorios pe calul lui Emmanuel Frémiet. Atunci cine?
Se împlineau, în acel 1936, 10 ani de la moartea unuia dintre liberalii ieșeni de seamă. Primar salutar și providențial al Iașului refugiului. G.Gh. Mârzescu. Mai târziu, prin anii ’20, puternic ministru de Justiție, fusese inițiatorul câtorva legi îndrăznețe. Legea persoanelor juridice, adoptată la 6 februarie 1924, prin care s-a autorizat, de facto, desființarea partidelor și organizațiilor extremiste. Apoi, Legea privind dobândirea și pierderea naționalității române, adoptată de Parlamentul României la 24 februarie 1924, precum și cea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice, adoptată de Parlamentul României la 18 decembrie 1924, legi care „pedepseau pe toți acei care, singuri sau în cârdășie cu alții, pregăteau sau executau crime contra persoanelor sau proprietății”. (Virgiliu Z. Teodorescu, Monumente înlăturate, simboluri astăzi necesare).
Ernest Dubois, Aimé Octobre și justițiarul George Mârzescu
Statuia primarului, ministrului, liberalului Mârzescu i-a fost comandată de către edilii recunoscători ai Iașului unui sculptor tot francez – Ernest Henri Dubois, care, bolnav și bătrân, avea s-o lase „moștenire” lui Aimé Octobre, artist poitevin.
Intenția inițiatorilor acestui act de memorie colectivă respectuoasă era aceea de a așeza statuia lui Dubois și Octobre în piața din fața Palatului de Justiție al lui Berindey, inaugurat cât Mârzescu încă era ministru de Justiție. În vecinătatea lui Șefan cel Mare al lui Frémiet, statuia era, însă, cu mult mai înaltă decât cea a domnului cel mic la stat. Așa că buna intenție a ridicat nenumărate critici și a indignat poporul ieșean. Ceea ce face că, la 25 septembrie 1936, ea a fost instalată pe impozantul soclu pregătit între timp în altă parte a orașului. Și anume, în locul fântânii din fața Hotelului Continental.
Vasile Lupu, la Iași și la Orhei, în viziunea lui Oscar Han
A doua scriitură
Din nefericire, nu a stat nici aici prea multă vreme, pentru că, vizați de legile lui Gh. Mârzescu, legionarii veniți la putere în 1940 aveau să o dea jos, trimițând-o la Arsenal, spre topire. Într-o mișcare amplă de eliminare a tuturor simbolurilor deranjante pentru politica extremistă și xenofobă a Legiunii, ei au găsit de cuviință s-o înlocuiască cu statuia lui Vasile Lupu, făcută de Oscar Han și adusă cu titlu de împrumut tocmai de la Orhei. Lupu Coci n-a rezistat, însă, nici el aici mai mult de doi ani. După care statuia i s-a întors în orașul pentru care fusese menită.
A treia scriitură
În locul acestor două încercări eșuate, pe soclul din Piața Continentalului vor apărea, în cele din urmă, între 1942 și 1944, fie celebrii favoriți și frizura inconfundabilă ale lui Xenopol, fie silueta gânditor luciferică a lui Vasile Conta. Amândouă statui ale lui Constantin Baraschi, eminent elev al lui Dimitrie Paciurea. Aceasta până când și Xenopol va fugi de pe soclul său pentru ca, astăzi, să poată fi admirat în fața Universității „Al.I. Cuza”. Chiar dacă acești doi ocupanți vremelnici ai centrului pieței sunt la concurență în părerile istoricilor orașului, adevărul fiind mult tulburat și obscur în acele vremi grele, sigur e că, în 1944, soclul va rămâne gol. Xenopol va urca înapoi dealul Copoului până la Universitate, în vreme ce Vasile Conta va fi dispărut, probabil, în topitoriile bolgiilor comuniste.
Xenopol
Ultimul strat al acestui palimpsest
În piața aceasta plină de istorie, anul 1989 avea să scrie o nouă pagină – fără fântână și fără statui, dar cu ieșeni care aveau de gând să înceapă la Iași o revoluție. Un cataclism, un cutremur menite să răstoarne lumea și s-o readucă pe o cale demult întreruptă. Aceea a unei ape a vieții parcă secate și a unei memorii istorice zăgăzuite. 14 Decembrie 1989. O dată ca un semnal de luptă, pentru Timișoara, pentru întreaga Românie. Iată de ce Piața Uliței Goliei, a străzii Cuza-Vodă, a Continentalului sau a Selectului este astăzi Piața 14 Decembrie 1989, comemorând un eveniment înăbușit la Iași cu tunuri de apă și militari gata să tragă.
Piața ca un palimpsest așteaptă acum pagina viitorului. Poate o fântână care să răsară din nou în fața parasolarelor de la Gist și Select. Poate un acoperiș și un fronton noi pentru Monumentul de Patrimoniu care este Hotelul Continental. O librărie elegantă în locul cazinoului de la parterul nou deschiselor Case Kieser. Sau un monument futurist care să spună că istoria curge ca o apă, uneori doar subterană, dar mereu vie…
Revoluția și Piața unui 14 decembrie 1989 înăbușit
Sursa fotografiilor:
https://turistiniasi.blogspot.com/2017/03/ hotel-continental.htm
https://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/fuga-din-comunism-a-inceput-de-fapt-la-iasi-pe-14-decembrie-889341.html
wikimapia.org
Leave A Comment