Lucian VASILIU

În 1989, scriitorul Corneliu ȘTEFANACHE (1934-2019) era director al Bibliotecii Universitare Eminescu. Fusese redactor-șef adjunct (perioada 1965 – 1970) al revistei ieșene Cronica și, ulterior, redactor-șef al publicației prestigioase Convorbiri literare (intervalul de la reapariția revistei, din 1971, până în 1976).

În toamna prelungită a anului 1989, de referință în Estul european, instituția biblioteconomică a găzduit un Congres al învățătorilor din zona Moldovei dintre Carpați și Prut. Spirit invidiat, incomod, mai „liberal” (fusese acuzat, discutabil, de plagiat, aranjat „de sus”, în final de ani 1970), directorul BCU a invitat câțiva scriitori ieșeni, mai puțin conformiști, pentru a fi prezentați învățătorimii, aflată în situație destul de inconfortabilă, în epocă. Cei trei confrați ieșeni propuși „dialogului cu publicul” (dialog care nu prea avea loc în acei ani) au fost: Emil BRUMARU (1939-2018), Alexandru DOBRESCU (1947-2024) și muzeograful literar LuVa (sic!) – scriptorul care semnează aceste pagini (n. 1954).

Casa junimistului magistrat, primar celebru, traducător Vasile POGOR. Restaurată în perioada 1968-1972. Inaugurată ca MUZEUL DE LITERATURĂ AL MOLDOVEI în anul 1972.

Emil BRUMARU a rostit, hâtru, poeme relativ deocheate – „în pantaloni scurți” sau „pe ulița mare” (cum se exprimau, ludic, junimiștii în întrunirile maioresciene din casele Pogor, Negruzzi sau Gane), spre surprinderea dăscălițelor și a dascălilor, mai puțin obișnuiți cu acest ton poetic provocator, în manualele școlare unice. Au urmat, în pauza întâlnirii, comentarii șoptite, reacții controversate, amuzament conspirativ.

Alexandru DOBRESCU a perorat despre spiritul critic, pornind de la Alecu Russo și textele sale din Dacia literară pașoptist-kogălniceană, trecând prin „stațiile” celebre ale istoriei literaturii române (sic!): „Titu Maiorescu”, „Eugen Lovinescu”, „Garabet Ibrăileanu”, „George Călinescu” – cu capăt de linii – rond „Eugen Simion – Nicolae Manolescu”. A fost o riguroasă și exigentă lecție pentru mai puțin inițiații prezenți – public din toate generațiile, animat de pasiunea pentru învățământ, pe urmele junimiștilor: institutor Ion Creangă; revizori școlari Eminescu și Caragiale.

În acest context, directorul Corneliu ȘTEFANACHE m-a solicitat, la finalul prezentării autorilor, să „spun poezii” – eram cel mai june, reprezentam noul val! Am zis că sunt, cumva, la început de drum, că n-aș dori să tulbur, cu versificările mele, nici bucătăriile senzuale, savuros-brumariene, nici să infirm spiritul critic incisiv, diacronic, derulat în stil dobrescian. Așa că, în ipostază filologică de muzeograf la Casa POGOR, am început să elogiez presa noastră literară de odinioară, trecută prin perioada alfabetului de tranziție, cu obiectiv major cultivarea limbii române, a creativității, a tradițiilor coerent asumate, inclusiv a mitologiei naționale, a culturii noastre, contaminată fertil de cultura bizantin-occidentalizată. Presa culturală contribuise substanțial, riscând mult, la unirea malurilor noastre spirituale și geografice, despărțite de istorii însângerate, spații multdorite de cele trei vecinătăți hrăpărețe.

De la stânga: scriitorii Daniel DIMITRIU, Corneliu ȘTEFANACHE, Constantin COROIU și Horia ZILIERU, în fața sediului Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor. Anul 1975. Foto Ioan-Matei AGAPI

Am pornit vorbirea mea de la Dacia literară – 1840(1), continuând cu publicația junimiștilor – Convorbiri literare(2), cu gazeta Contemporanul(3), cu Viața Românească(4), încheind cu ideea că ar fi potrivită continuarea proiectului Dacia literară, într-o formulă nouă, de reconstituiri și restituiri culturale, mai ales că, în anul ce bătea la ușă, se împlineau 150 de la interzicerea revistei fondate de Mihail Kogălniceanu. Publicația a fost suspendată, ca unionistă, de protectoratul rus (1829-1856), în complicitate cu unii dintre oficialii vremii otomanizate îndelung, oficiind din Palatul Ocârmuirii din Iași.

Am menționat că urbea cronicarilor, a bisericilor și a școlilor, ar merita o continuare a revistei Dacia literară, într-o formulă adecvată, dedicată documentelor, multe inedite, din arhivele, în principal, ale muzeelor și caselor memoriale. Ar apărea, astfel, ca o completare a evantaiului presei existente în Iași, precum revistele estudiantine Dialog, Opinia studențească, care se difuzau în tiraj confidențial, față de mult mai vizibilele, consacratele Convorbiri literare și Cronica – distincte ca profil cultural.

A fost rumoare în sală, printre învățători și bibliotecari. Se părea că mai nimeni nu înțeles-a finalul succintei mele perorații muzeografice. Simularea candorii era act de apărare în anii partidului unic!

*

Venise, brusc, schimbarea, pe fond de incendiar și controversat decembrie 1989. M-am aliat celor revoltați, am ieșit în stradă și am ajuns în Piața Unirii. Eram muzeograf de serviciu la Casa POGOR. Nu am mers mai departe, cu grupul uriaș de revoltați, adunați în preajma statuii lui Vodă Cuza. Am revenit la Muzeul Junimii („Juninima mea”, după expresia scriitorului – istoric – parlamentar – și academician acum, confratele ludic Ion Hadârcă de la Chișinău), pentru a apăra valorile de patrimoniu, amenințate de știri false (aveam să ne convingem mai târziu!). Am stat de gardă, uneori cu schimbul, zi și noapte, continuu, împreună cu cei trei colegi de muzeu POGOR: scriitorul Dumitru Vacariu – filolog, deținut politic, din lotul studențesc al istoricului Alexandru Zub; Dumitru Vacariu fusese debarcat, pe fond de dosar, la începutul anilor 1980, din ipostaza de șef de secție literatură a Complexului Muzeistic Moldova, Iași; Constantin-Liviu Rusu – muzeograf dedicat, artist foto, charismatic administrator/conservator riguros al patrimoniului cultural imens); Constantin Parascan – scriitor, crengianolog/ creangolog de rang național, șef de secție literatură, după retragerea, politică, din funcție, a lui Dumitru Vacariu.

Criticul literar Val CONDURACHE și poetul-jurnalist Cătălin SAVIN (actualmente stabilit în Canada), la Muzeul Pogor, după o sesiune a Cenaclului JUNIMEA & constituirea SOCIETĂȚII CULTURALE JUNIMEA’90 şi lansarea nr. 1/ 1990 al revistei DACIA LITERARĂ, serie nouă. Toamna 1990. Foto Marcel CAHNIȚĂ

La început de an 1990, în zăpăcitoare iarnă văratică, oximoronică, au fost alegeri libere, în toate instituțiile – prin votul secret al colectivităților. M-am trezit propus, pe o listă de 7 „candidați”, pentru postul de director general al masivului și politizatului Complex Muzeal, cu sediul administrativ în Palatul Culturii. Fost-am ales cu cel mai mare număr de voturi. Deși am declinat, argumentat, ipostaza de eventual conducător/ coordonator de instituție veche la vremuri noi, fără legislație, fără bugetare coerentă, cu toate cele alandala, au fost insistențe să preiau, temporar, măcar, gestionarea valorilor excepționale de la Muzeul Sfântul Ierarh Dosoftei la Vila Sonet „Mihai Codreanu”; de la Muzeul Cucuteni la Castelul-muzeu Alexandru Ioan Cuza de la Ruginoasa etc. În componența Complexului se aflau, între multe altele: Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie, Muzeul Etnografic, Muzeul Tehnic, Muzeul de literatură (cu 10 muzee, în acel moment, și case memoriale în componență). Plus Laboratorul zonal de restaurare. Am cedat insistențelor, în spirit pașoptist, abandonând scrisul, în favoarea arenei schimbărilor așteptate. M-am înscris în Alianța Civică, la propunerea poetului Mihai Ursachi. Președintă era Ana Blandiana. M-am retras în clipa în care Alianța Civică a devenit partid. Circa un an de zile am navetat între Palatul Culturii, ca director temporar, și Casa POGOR. Anunțasem că voi reveni la un moment dat la locul pasiunii mele devoratoare: Junimea maioresciană. Lucrul s-a întâmplat spre finalul anului 1990, când a venit solicitarea oficială, legală, către toată țara muzeelor, a domnului Andrei Pleșu, excepțional și ca Ministru al Culturii: o parte a unor combinate muzeale uriașe a acceptat desprinderea. Astfel, cu toate parafele legale, secția Literatură a Complexului muzeistic va deveni Muzeul Literaturii Române Iași, instituție autonomă, cu amplu proiect de revitalizare, deprovincializare, europenizare transparentă.

*

În context, am fost solicitat să fac parte din Comisia Județeană de Cultură a noii formule de supraviețuire administrativă, pe fond de totală zăpăceală în patrie. Am primit legitimația județeană nr. 33, semnată de Președintele Consiliului Provizoriu Dr. ing. Dan GÂLEA (adaug imagine-martor).

Mențiune: nu am solicitat certificat de revoluționar/ „revoluționar” – deși „combătusem” și înainte de 1990, în felul meu, inclusiv prin poeme subversive. Fusesem anchetat la sediul Securității (edificiul din strada Triumfului, din Copoul Iașilor), amenințat cu pierderea postului de muzeograf etc. Menționez că toată chestionarea s-a consumat fără insulte sau agresiuni fizice, în toamna anului 1983 – au fost cinci capete de acuzare. A existat, ulterior anchetării, și o încercare de racolare, pe care am mărturisit-o în presa apărută după 1990. Relativ recent au devenit publice documente CNSAS care certifică și faptul că aveam Dosar de Urmărire Informativă, deschis după ce îmi apăruse incomodul volum de debut Mona-Monada, versuri, Junimea, 1981.

Din păcate, unii „pretini” s-au precipitat, au profitat de ambiguitate anilor și de presiunea intereselor și jocurilor perfide și au clamat – fără probe (ulterior cu adaus de scuze publice) – ipostaza mea, chipurile, de „sicofant”/ de „colaborator al vechiului Regim”!

*

În luna mai 1990, amintindu-mi de sugestia pe care o făcusem publică, la Forumul Învățătorilor, desfășurat în edificiul Fundația Ferdinand I – actualmente BCU „Mihai Eminescu”, i-am invitat pe amicii culturali Daniel Dimitriu și Val Condurache la mine acasă. Locuiam, cu soția și fiica Luiza (fiul Cezar a venit în lume, nesperat, dar cu bucurie absolută, într-un târziu prelungit, în anul 1999). Plăteam chirie pentru două camere nedecomandate, situate într-un bloc din zona Bucșinescu, construit în anii 1960, legănat de trecerea tramvaielor cehoslovace „Tatra” și a studentelor și studenților de la Politehnica ieșeană. Eram cocoțați la ultimul etaj, sub acoperiș de țiglă obosită de decenii, cu dese infiltrații bacoviene.

Acasă, în apartamentul din b-dul Tudor Vladimirescu, nr. 42, împreună cu invitații mei Daniel Dimitriu și Val Condurache am pus la cale triumvirală reluarea în chip nou a revistei Dacia literară. Daniel Dimitriu, critic literar rafinat și așezat, se afla în dificultate cu postul lui de redactor al revistei Convorbiri literare. Asemenea lui, și Val Condurache, critic literar exigent, coordonatorul revistei defuncte Arlechin, era sub semnul întrebării cu postul lui de secretar literar al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

În prealabil, vorbisem la telefon cu dna Ana Blandiana, care îmi dăduse „bun de circulație în literatură”, la rubrica de „Corespondență” în revista Contemporanul – George Ivașcu era consacratul autor de presă de calitate! Eram elev de liceu în Bârladul poetului Cezar Ivănescu. Distinsa și generoasa Ana Blandiana mă asigurase de tot concursul la nivel de Uniunea Scriitorilor, în conducerea de atunci aflându-se, între alții, Mircea Dinescu și Ștefan Aug. Doinaș.

NOTE

(1). Revista România literară, proiect Vasile Alecsandri, apărea la IAȘI, la 1 ianuarie 1855, publicație culturală săptămânală, continuatoare a spiritului interzisei Dacia literară, pentru direcția ei unionistă. Și incomoda gazetă va fi suprimată de autoritățile țariste antiunioniste, în complicitate cu autohtoni duplicitari. Ultimul număr va apărea la 3 decembrie 1855.

(2). Convorbiri literare, organ de presă al Societății Junimea din Iași, va apărea la 1 martie 1867, cu Iacob Negruzzi fac totum timp îndelungat.

(3). Contemporanul apare, inițial, în Iași, în iulie 1881, în coordonarea lui Ioan Nădejde și a lui Vasile G. Morțun.

(4). Viața Românească apare în martie 1906 la Iași, tot în spiritul Daciei literare, promovând cultura întregului spațiu românesc, având la conducere triumviratul Constantin Stere, Paul Bujor și Garabet Ibrăileanu.

(Urmarea textului în Scriptor nr. 11-12/ 2026)