Oana BOCA STĂNESCU

Cu cât urmăresc mai atent ce se întâmplă în lumea internațională a cărții, cu atât mă bucur mai mult de decizia pe care am luat-o la începutul acestui an: aceea de a dedica rubrica liteRAME editorilor care au schimbat nu doar destinul unor scriitori, ci și felul în care citim și înțelegem literatura, cărțile în general. De cele mai multe ori, am pur și simplu trista senzație că dezbaterea despre editarea de carte este dominată, mai nou, doar de promisiunile tehnologiei și de discursul automatizării, de parcă viitorul publishingului s-ar decide exclusiv în jurul algoritmilor și al inteligenței artificiale.

Nu este pentru prima oară când tehnologia promite să schimbe radical lumea editorială. Cu mai bine de două decenii în urmă, chiar în perioada în care m-am alăturat eu echipei Polirom (și încă transmiteam comunicatele de presă prin fax), în 2003, am citit Book Business, cartea în care Jason Epstein, legendarul editor de la Random House, anticipa multe dintre transformările digitale care aveau să remodeleze industria: de la slăbirea rolului distribuției tradiționale până la ascensiunea self-publishingului.

Astăzi, însă, tehnologia pare să fi acaparat aproape întreaga conversație despre carte. Mai întâi ni s-a spus că editorul poate fi ocolit. Acum ni se sugerează că și scriitorul poate deveni dispensabil. Dar, înainte de a decide cine mai este sau nu necesar, poate că merită să ne amintim ce înseamnă, de fapt, meseria de editor. Iar pentru asta există puține exemple mai potrivite decât Roberto Calasso.

Mai întâi a existat o bibliotecă imaginară

Calasso a fost una dintre acele figuri rare pentru care granițele dintre scriitor, editor și cititor nu aveau aproape nicio importanță. Le locuia și le onora pe toate deopotrivă. Într-o Europă tot mai specializată, în care cunoașterea s-a fragmentat în discipline, iar disciplinele în expertize din ce în ce mai înguste, el a rămas unul dintre ultimii intelectuali cu adevărat enciclopedici. Citea cu aceeași pasiune mitologia greacă, Kafka, Vedele, Baudelaire, Nietzsche și Tiepolo, trecând firesc de la o tradiție culturală la alta. Pentru el, cultura nu era o sumă de domenii, ci un singur fir de gândire care străbate mii de ani și continuă până astăzi.

Această curiozitate nu era un exercițiu intelectual, o poveste profesională, ci chiar un mod de a fi. Poate tocmai de aceea a făcut din Adelphi una dintre cele mai fascinante edituri ale lumii. Nu pentru că publica doar cărți bune – multe edituri fac asta –, ci pentru că publica doar cărți care dialogau între ele. Calasso spunea că Adelphi s-a născut în ziua în care Roberto Bazlen i-a spus: „vom face o editură în care să publicăm cărțile care ne plac cu adevărat”. Nici măcar numele editurii nu fusese ales. Mai întâi a existat ideea unei biblioteci ideale, apoi instituția care urma să-i dea formă. Este, poate, una dintre cele mai frumoase definiții date ideii de editură autentică: nu un loc în care se adună titluri, ci o casă în care anumite cărți, care altfel nu și-ar fi găsit locul, pot exista împreună.

Libertatea de a spune „nu” logicii comerciale a pieței

În 2015, când independența Adelphi risca să fie absorbită de logica unui mare conglomerat editorial, Calasso a cumpărat pachetul majoritar de acțiuni al editurii. Gestul a însemnat mai mult decât o decizie economică. A exprimat o convingere profundă: că libertatea unei edituri este, înainte de toate, o libertate intelectuală. Că există cărți care nu pot fi publicate dacă singurul criteriu este profitul imediat și că rolul editorului nu este doar să urmeze gustul epocii, ci, uneori, să i se împotrivească. Adelphi nu a fost construită în jurul pieței, ci în jurul unei viziuni despre lectură.

Mii de cartonașe Bristol și o singură operă

Nici cărțile lui Roberto Calasso nu seamănă cu ale altor autori – bine, mi se poate reproșa că acesta este un truism. De fapt, ceea ce vreau să spun este că ele nu pot fi privite separat. De-a lungul vieții, Calasso a publicat peste douăzeci și cinci de volume în limba italiană, însă nucleul operei sale îl constituie o serie de unsprezece cărți, începută în 1983 și încheiată cu puțin înaintea morții sale, în 2021. Deși fiecare volum poate fi citit independent, toate fac parte din același proiect intelectual: o amplă reflecție asupra mitului, religiei și conștiinței moderne.

La fel de neobișnuit era și felul în care scria. Într-un interviu acordat The Paris Review, mărturisea că aproape niciodată nu compunea o carte de la prima până la ultima pagină. Scria fragmente disparate – pagina treizeci înaintea paginii trei sute, începutul după final –, iar cartea se alcătuia treptat, asemenea unui mozaic. Mii de cartonașe Bristol, acoperite cu citate, observații și idei culese din lecturi, îi serveau drept memorie externă.

Una dintre ideile care l-au preocupat cel mai mult era că omul modern nu a rămas fără zei, ci că doar și i-a schimbat: se pare că astăzi îi numim algoritmi, eficiență sau rețele. De aceea, paginile lui despre prezent au ceva tulburător de actual. Deși înțelegea foarte bine puterea tehnologiei, Calasso a rămas credincios stiloului. Scria exclusiv de mână, își dicta apoi manuscrisele și folosea calculatorul doar pentru documentare. Folosea stiloul cu cerneală neagră pentru scrierea propriilor cărți și stiloul cu cerneală roșie pentru redactarea cărților.

Un catalog care spune mai mult decât o autobiografie

Într-o epocă obsedată de noutate, în care se vorbește din ce în ce mai apăsat despre edituri ca despre niște afaceri și despre cărți ca despre produse care trebuie să se vândă cât mai bine și cât mai repede, Roberto Calasso rămâne dovada că rolul unui editor nu este doar să publice cărți, ci să știe de ce merită publicate și cum pot conviețui în același catalog, așezate într-o ordine care le pune în valoare. De aceea Adelphi nu este doar o editură, ci expresia unei viziuni. Sau, poate mai simplu spus, una dintre puținele edituri din lume care au avut un autor.

Scriam la începutul acestui articol că mă simt tot mai obosită de discursul despre carte, confiscat de platforme, algoritmi, optimizare, metadate și strategii de creștere. Dar cred că mai e ceva care merită deplâns: dispariția marilor editori, a acelor oameni care nu construiesc doar cataloage cu cărți vandabile, ci și școli informale, în jurul cărora alții au privilegiul de a se forma.

Poate că acesta este, în cele din urmă, lucrul care impresionează cel mai mult la Roberto Calasso. Nu doar că a scris și a editat cărți extraordinare, ci că a fost unul dintre acei oameni alături de care ți-ai fi dorit să lucrezi. Pentru că există puține privilegii mai mari în lumea cărții decât acela de a avea un coordonator pe care să îl admiri și de la care să înveți, zi după zi, că editarea nu este doar o profesie, ci și o formă de a înțelege lumea – iertare, sper că nu sună prea prețios…