Bianca-Ioana PĂDURARIU

Haruki Murakami, Persoana întâi singular, Polirom, 2022

În cazul în care te găsești fremătând pe scaunul din tren sau mașină, cu doar două, trei ore înainte de a ajunge la destinație, îți garantez că volumul de povestiri Persoana întâi singular de Haruki Murakami s-ar putea să-ți fie un companion ideal de drum cu care să schimbi câteva impresii pe finalul călătoriei.

Publicată inițial în Japonia în anul 2020 și apărută la Editura Polirom în 2022, în traducerea Andreei Sion, cartea împarte tema sa principală, fluiditatea identității, în opt eseuri ficționale. Mereu am fost fascinată de cultura japoneză și de diversitatea stilistică pe care o aduce când vine vorba de cărți, motiv pentru care am considerat esențial să răsfoiesc biografia autorului. Născut în 1949, Murakami este considerat „cel mai occidental” scriitor japonez, fiind foarte pasionat de jazz și de cultura pop. Cu toate acestea, el reușește, pe tot parcursul operei, să îmbine tradițiile realismului magic japonez (shōsetsu) cu influențele americane.

Am urmărit și alte recenzii la acest volum și mi se pare că majoritatea s-au blocat la interpretări superficiale, tratându-l ca pe o simplă culegere de confesiuni pseudo-autobiografice. Într-adevăr, primele povestiri ale lui Murakami nu părăsesc tiparele realismului, ba chiar se pierd în detaliile vieții de zi cu zi ale omului de rând. Însă ceea ce mi s-a părut interesant este faptul că acestea au fost folosite, în mod strategic, ca marcatori ontologici pentru a introduce, într-un final, cadrul supranatural. În povestea „Confesiunile unei maimuțe din Shinagawa”, magicul intervine brusc și șterge cu buretele orice formă a veridicului. În mod normal, când ne gândim la fantastic, nu ne imaginăm neapărat o maimuță vorbitoare. Dar ce este și mai bizar este faptul că acest personaj găsește o plăcere în a fura numele femeilor de care se îndrăgostește. Însă, fiind un animal izolat de oameni, maimuța știe că o relație cu o ființă umană este imposibilă. Ce mi se pare și mai curios este că această povestire este a șaptea la număr, iar maimuța a furat numele a exact șapte femei. Să fie oare această potrivire o simplă coincidență sau un detaliu simbolic, plasat intenționat de autor?

Probabil vei considera povestea ca fiind una caraghioasă, cum de altfel am făcut-o și eu, însă ea are un substrat greu de descifrat la prima lectură. Murakami vorbește, de fapt, despre sentimente pe care cu toții le trăim, mai devreme sau mai târziu. Vorbește despre singurătate, neputință și suferință. Deși poveștile sunt captivante și au o încărcătură emoțională puternică, autorul tinde uneori să repete excesiv această formulă a misterului nerezolvat și riscă să cadă în plasa monotoniei, cum cred că se întâmplă în povestirea „Carnaval”, unde deznodământul pare ușor artificial.

Totuși, marele plus al cărții este că Murakami nu încearcă să ofere lecții de viață sau răspunsuri de-a gata. Stilul său este simplu și foarte ușor de citit. Finalul volumului, în care naratorul nu se mai recunoaște în oglindă și este acuzat absurd de o necunoscută, lasă textul deschis interpretărilor. Pe mine acest volum m-a lăsat pe pragul unei întrebări care s-ar putea să mă frământe mult timp de acum încolo: oare unde ne mai poate duce viața?