Jurnal dintr-un război uitat. Din Banat până în SUA, cu tot cu Habsburgi

Radu CUCUTEANU

Dumitru Vitcu (ed.), Jurnal de război în pagini de manuscris. Cu oștile Imperiale Habsburgice prin Banat în anul 1738, Junimea, 2021

Volumul editat de Dumitru Vitcu la Editura Junimea în 2021 face parte, fără îndoială, din categoria cărților cu aventură. Povestea sa arată importanța răbdării când vine vorba de cercetare, în cazul de față istorică: un manuscris descoperit întâmplător în arhivele americane, o clauză de restricție care amână valorificarea lui cu un sfert de veac, decenii de alte proiecte care acoperă această obligație asumată față de un izvor important și, la capătul unui parcurs de aproape patru decenii, apariția editorială propriu-zisă. Nu e deloc o situație neobișnuită în istoriografia română, din păcate lucrări de căpătâi au așteptat uneori și mai mult în sertare. Ba chiar mai mult, din păcate sunt multe situații în care publicarea nu a avut loc niciodată (a se vedea, spre exemplu, situația săpăturilor de la Curtea Domnească din Iași).

Textul de bază al volumului este manuscrisul englezesc înregistrat în colecția de „Carte rară” a Bibliotecii Publice din Boston sub cota Mss. Eng. 142 și titlul de catalog Randezvous of the several Corps of the Imperial Army for the Campaign in Hungary. Anno 1738. Descoperit de regretatul Dumitru Vitcu (♱ 2025) în 1984, pe când se afla ca bursier Fulbright la Emerson College și Boston College, documentul îi reținuse atenția „la o privire sumară, asupra câtorva toponime românești (Timișoara, Banat, Lugoj, Slatina, Mehadia, Orșova, Caransebeș etc.), cu imagini foarte sugestive privitoare la numărul, compoziția, distribuția și plasamentul în teren al unităților militare”. Această relevanță pentru spațiul românesc, într-un sezon de cercetare în care colegul și mentorul Virgil Cândea tocmai identificase, la Houghton Library a Universității Harvard, manuscrisul cantemirian Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman, a reprezentat stimulul inițial al interesului istoricului față de document. Că interesul s-a transformat în proiect editorial concret abia după decenii nu diminuează cu nimic valoarea rezultatului (din păcate, editorul a omis să menționeze cine este traducătorul, deci putem doar intui că forma în limba română îi aparține).

Manuscrisul: paternitate și circulație

Una dintre cele mai captivante secțiuni ale studiului introductiv – intitulat „Dilemele și certitudinile în jurul unui vechi manuscris” – este cea consacrată identificării autorului jurnalului și a traseului documentului de la scriere până la raftul bostonian. Ambele chestiuni rămân în mare măsură deschise, dar tocmai felul în care editorul formulează ipoteze constituie un exemplu de probitate istoriografică.

Titlul dintr-un catalog al Bibliotecii Artileriei Regale din Woolwich, Campaign of H(is) R(oyal) H(ighness) Grand Duke of Lorraine in Hungary in 1738, translated from the G(rand) Duke’s Journal, sugerează că textul ar reprezenta traducerea jurnalului lui Franz Stephan von Lothringen, viitorul împărat Francisc I al Sfântului Imperiu Roman, care comanda trupele habsburgice în campania din 1738 în calitate de mare duce al Toscanei și alteță regală. Ipoteza este interesantă: personajul există documentar, rangul său corespunde apelativelor din text, cronologia se potrivește. Vitcu o ia în serios, identificând cu scrupulozitate genealogică persoana lui Franz Stephan (nepotul lui Carol al V-lea de Lorena, câștigătorul bătăliei de la Mohács din 1687), tatăl viitorului Iosif al II-lea, coregent al țărilor ereditare austriece prin căsătoria cu Maria Theresia în 1736. Dar tocmai lectura atentă a textului îl determină să respingă această paternitate a textului, argumentând cu trei episoade din jurnal în care marele duce apare ca obiect al observației cronicii, nu ca subiect al redactării ei. Cel mai tranșant dintre acestea este consemnarea din 18 iulie 1738, care notează că alteța regală „fusese foarte afectată […] de febră și dizenterie, acutizate de șase-șapte ori în timpul marșului”, că a „fost sfătuit de doctorii lui să plece la Buda” și că „la ora 11, el a părăsit tabăra, escortat de 100 de husari”. Un jurnal scris de persoana în cauză nu ar fi vorbit despre sine la persoana a treia și nu în acești termeni.

Concluzia editorului este, deci, că avem de-a face cu un cronicar anonim, cu acces direct la centrul de comandă al armatei imperiale. Deci vorbim despre un martor ocular care însoțea Înaltul Comandament și ale cărui autoritate și profesionalism „erau cuprinse și recunoscute în «fișa postului»”.

Cât privește ilustrația grafică abundentă a manuscrisului (hărți, schițe, planuri de operații, ordine de luptă), Vitcu avansează ipoteza că aparțin unui anume Henry Köpp, identificat ca autor al ilustrației din jurnalul scoțianului John Lindsay, conte de Crawford, păstrat la Biblioteca Societății Americane de Filosofie din Philadelphia. Dar editorul menține ipoteza în registrul presupunerii, invitând verificări ulterioare.

Despre itinerariul manuscrisului de la Londra la Boston, istoricul propune o explicație credibilă: documentul a traversat Atlanticul pe aceleași filiere prin care au circulat numeroase alte valori culturale europene spre „Atena Americii”, fie prin achiziție, fie prin donație. Că manuscrisul londonez și cel de la Boston sunt identice sau reprezintă versiuni diferite ale aceluiași text rămâne, de asemenea, o întrebare fără răspuns, câtă vreme exemplarul londonez a dispărut din colecțiile Bibliotecii Artileriei Regale din Woolwich.

Chestiunea Orientală în deceniul IV al veacului al XVIII-lea

Studiul introductiv dedică o parte consistentă reconstituirii contextului geopolitic în care s-a desfășurat campania din 1738, tratată ca moment al unui conflict mai amplu, anume războiul ruso-austro-turc din 1735-1739, el însuși etapă în evoluția îndelungată a Chestiunii Orientale. Istoricul ieșean radiografiază tabloul raporturilor de forțe europene, urmărind traiectoriile conjugate ale expansionismului habsburgic și țarist și rezistența otomană, susținută indirect de medierea franceză (Franța se plasa ca marele aliat al Porții în Occident).

Sinteza din care răsare acest tablou vine cu trimiteri la o bibliografie solidă: A.D. Xenopol, Mustafa Ali Mehmed, Gaston Zeller, Albert Sorel, Albert Vandal, Șerban Papacostea, Marc Antoine Laugier, Andrei Pippidi. Editorul urmărește în paralel câteva fire narative: eșecul congresului de pace de la Nemirów (1737), în care „rivalitatea surdă”, după expresia lui Gaston Zeller, dintre aliații ruși și austrieci sabota orice efort real; medierea franceză a marchizului de Villeneuve, elogiată ca o „capodoperă a diplomației franceze”, dar în realitate o ocazie pentru Franța de a își crește importanța europeană; și dilema habsburgică între continuarea ostilităților și o pace separată, pe care Poarta o înțelegea și o exploata diplomatic. Concesia teritorială finală, prin pacea de la Belgrad din septembrie 1739, care restituia Oltenia Țării Românești și Serbia otomanilor, apare drept consecință logică a disfuncționalităților pe care jurnalul le documentează din interior.

Relevantă pentru cititorii români este înscrierea explicită a Principatelor în registrul pretențiilor ambelor imperii aliate. Rusia revendica parțial Moldova, în vreme ce curtea vieneză „năzuia asupra celeilalte părți, plus Țara Românească, dacă nu chiar ambele Principate în întregime”. Tensiunea ruso-austriacă pe marginea spațiului românesc a fost, în ultimă instanță, unul dintre factorii care au împiedicat o coordonare militară eficientă pe frontul austro-turc.

O cronică a disfuncțiilor

Miezul volumului – reproducerea în facsimil a textului englezesc, însoțit de traducerea în pagini pe două coloane – confirmă analiza din studiul introductiv. Importanța jurnalului ca sursă primară este excepțională prin perspectiva din care le înregistrează: un martor ce consemnează și eșecurile, și conflictele interne.

Jurnalul urmează calendarul campaniei din primăvară până în noiembrie 1738. Debutul marchează adunarea efectivelor la Șemlin, încheiată la 27 mai 1738, sub comanda mareșalului conte de Wallis, și lansarea marșului spre Belgrad la 1 iunie. De la această dată, autorul consemnează zilnic mișcările de trupe, incidentele de pe parcurs, ordinele de luptă și reacțiile față de inamic. Efectivele sunt impresionante: numai la Slatina, recensământul trupelor totalizase 33.068 de oșteni repartizați pe trei arme: cavalerie (11.046), infanterie (17.322) și grenadieri (4.700). La aceștia se adăugau contingentele bavareze (7.000) și saxone (5.000), sosite ulterior la Petrovaradin.

Ni se prezintă un tablou sumbru: disfuncționalitățile structurale ale Consiliului de Război, conflictele cronice dintre comandanți, improvizația logistică, ravagiile epidemice și deteriorarea treptată a capacității de luptă a armatei. Tensiunea dintre mareșalul Wallis și contele Neipperg este un fir roșu al întregii cronici: la 3 iulie, cronicarul notează: „Contele Neipperg, care nu avea raporturi foarte prietenești cu mareșalul, era cu ducele și-l sfătuia pe Alteța Regală să-i asculte propriile consilii și să le ignore pe ale lui Wallis”. La 12 iulie, Wallis însuși afirmă că „refuzul mareșalului Philippi semnifica cel de al treilea afront pe care îl primise în cursul campaniei”.

Marele vizir, primind veștile despre această dezorganizare a adversarilor, transmite prin intermediar, cu o ironie tăioasă, că „de la moartea prințului Eugene [de Savoia], germanii nu știu nici cum se încheie o pace și nici cum să facă un război”. (În treacăt fie spus, unele opțiuni de traducere sau transliterare sunt mai aparte – exemplul chiar de aici, Eugene, forma anglicizată, în loc de Eugen, forma clasică germană, sau Eugeniu, cum a mai fost folosit în istoriografia română. De altfel, aceasta reprezintă o marcă a acestei editări, preferându-se constant folosirea de majuscule pentru titluri, fie ele nobiliare, fie militare, după ediția în engleză.)

Episoadele de bravură nu lipsesc, în special rezistența de la Belgrad din 17 septembrie, când unitățile imperiale, comparate de cronicar cu „bravii oșteni ai Prințului Eugene (sic!) de Savoia”, au reușit să respingă invazia turcă. Dar ele sunt prezentate în contrast cu consecințele ciumei, care făcea zilnic sute de victime. La 17 septembrie „nu mai puțin decât 13 generali-ofițeri, plus mareșalul Philippi, au fost declarați bolnavi, iar numărul morților, comunicat de medici, a fost de 130”. La finele lunii septembrie, în decada scursă de la ultimul raport, ciuma provocase 2.400 de victime, iar maladia „este în creștere, îndeosebi în rândul trupelor de cavalerie”. În primele zile ale lui octombrie, numărul morților zilnici se stabilizase la 240-250, „majoritatea, din pricina ciumei”.

Tabloul logistic este la fel de descurajant. Jurnalul consemnează absurditatea unor decizii: la 12 octombrie, trupele ajung la popas noaptea într-un loc „lipsit nu numai de corturile necesare – doar 50 de corturi pentru întregul efectiv, incluzând și pe ofițerii superiori –, ci și de paie sau lemne pentru foc, deși vremea fusese extrem de friguroasă”. Jurnalul se încheie, la 6 noiembrie, cu consemnarea sobră a pierderii „a 400 de cai și a doi oameni, într-o singură noapte, din cauza frigului”, și cu elaborarea planului de cantonament al trupelor pentru iarnă.

Bilanțul campaniei este că rezultatele au fost „deosebit de păguboase pentru habsburgi”, ilustrate prin „pierderile suferite de cel puțin jumătate din Armata Imperială”. Cauza, în opinia martorului: absența unui comandant unic. Altfel, operațiunile militare de la Orșova și Mehadia „ar fi putut avea o soartă mai bună dacă comanda ar fi aparținut unui singur general, a cărui reputație anterioară l-ar fi recomandat lumii că nu este doar curajos, ci și capabil”. Anul următor avea să aducă și confirmarea acestei opinii: în iulie 1739, aceeași armată, cu același Wallis în frunte și același Neipperg în subordine, pierdea bătălia decisivă de la Grocka.

Jurnalul și istoria românilor

Dimensiunea românească a jurnalului e una dintre justificările principale ale efortului editorial, pe care Dumitru Vitcu o subliniază în studiul introductiv. Campania habsburgică din 1738 s-a desfășurat parțial pe teritoriul Banatului românesc, ce se afla sub administrație imperială în urma păcii de la Passarowitz (1718), iar jurnalul o traversează prin consemnarea a zeci de localități: Timișoara, Lugoj, Caransebeș, Mehadia, Orșova, Slatina, Cerna, Boltura, Dragșina, localități „infectate de ciumă” sau transformate în cantonamente de marș. Descrierile topografice sunt uneori surprinzătoare. Spre exemplu, zona de la Semedria este caracterizată cu precizie: „Terenul pe care se află campate trupele este foarte întins, cel din spatele lor învecinându-se cu Dunărea, aripa dreaptă cu râul Iesova. […] Fortul este construit și consolidat în manieră romană, cu zid de 30 de picioare înălțime, având bastioane de susținere în jur”, ceea ce sugerează că autorul era inginer militar.

Referirile la populația locală sunt rare. Drumul prin Banat trece pe lângă sate „infectate de ciumă”, cu ordine explicite ca gărzile să le izoleze și să îi împiedice pe soldați să intre. „Câmpia morții” din Banat, denumire sinistră pe care autorul nu o explică, evocă o regiune deja devastată de conflict sau epidemie, al cărei peisaj se compune din „sate depopulate” în care ostașii intrau pentru paie, lemne sau hrană, riscând arestul. Autorul menționează de altfel și inversul, cu țărani care atacau convoaiele, căutând carele care transportau alimente.

Contextul diplomatic al negocierilor austro-turce din 1738-1739 includea, de altfel, pretențiile habsburgice asupra Principatelor Române, bine documentate de Dumitru Vitcu în studiul introductiv, apelând și la Hurmuzaki, Iorga, Pippidi și Papacostea. Pacea de la Belgrad a pus capăt acestor pretenții și a inclus evacuarea Olteniei, care a revenit Țării Românești prin ordinul imperial din 17 octombrie 1739. Jurnalul din 1738 surprinde astfel live ultimul an de supremație militară habsburgică în zona carpato-dunăreană, înainte de restructurarea hărții geopolitice a regiunii.

Reproducerea bilingvă a textului manuscris, în pagini paralele cu originalul englezesc și traducerea românească, este o alegere editorială foarte binevenită: permite accesul la formulările sursei primare, fără a impune exclusivitatea limbii engleze. Imaginile facsimilate integrate în text – paginile manuscrisului, planuri de bătălie, ordine de luptă, hărți topografice – completează dimensiunea vizuală a jurnalului și confirmă că redactarea sa a beneficiat de colaborarea unui ilustrator militar.

Volumul lui Dumitru Vitcu aduce în circuitul istoriografic românesc un document inedit și de certă valoare pentru multiple domenii ale cercetării istorice: istoria militară a veacului al XVIII-lea, istoria relațiilor internaționale circumscrise Chestiunii Orientale și istoria Banatului în perioada administrației habsburgice. Faptul că același autor consemnează pe un ton egal victimele ciumei și gestul unui general care își înaintează în grad nepotul pentru merite fictive, capturarea de tunuri turcești și absurditatea celor 50 de corturi pentru o armată întreagă în ploaie torențială conferă documentului un caracter echilibrat.

Dumitru Vitcu a scris despre această lucrare că „își poate revendica locul (în pofida unor inerente limite, pe care editorul și le asumă) în categoria mai largă a memorialisticii sau a jurnalismului de război”. E o formulare modestă. Importanța sa este în fapt mai mare. În istoriografia surselor primare românești de secol XVIII, volumul de față ocupă o poziție de referință pe care și-o va păstra mult timp.