Valeriu GHERGHEL

Mi se întâmplă să recitesc destul de rar vreo carte, fiindcă pur și simplu nu am timp. Alții au poate mai mult noroc, un destin mai ferice, citesc mai repede și pricep instantaneu. Eu n-am avut parte de această fericire.

Dacă aș avea și mai mult timp la dispoziție, dacă s-ar lungi zilele și nopțile, tot nu m-aș apuca să recitesc. A, să nu uit (asta e o paranteză), recitesc doar cărți și articole redactate de filosofi, am nevoie de ele la școală, altfel nu m-aș apuca tocmai acum să le citesc a zecea oară (fără să pricep nimic, bineînțeles). Dar în această notă mă refer la cărți de ficțiune. Doar pe acestea nu le recitesc. V-am dezvăluit și motivul: n-am timp. Și nici nu sunt profesor la Litere. N-am timp pentru că sunt foarte curios. Vreau să citesc cât mai mult din ceea ce se scrie și se publică azi, vreau să fiu up-to-date.

Știu, nu e nevoie să-mi amintiți, mulți cititori de vârsta mea (chiar profesori) se retrag din fluxul feroce/ satanic al noilor apariții editoriale și preferă să re-citească. Citesc la țară, au proprietăți, livezi. Și mulți spun: „De la o vreme nu mai citesc, re-citesc. A reciti o carte înseamnă a citi de plăcere”. În consecință, eu nu citesc de plăcere.

Când vreau să citesc de plăcere, îmi aleg un roman polițist nou, de pildă, Blood Work de Michael Connelly, și încerc să-l descopăr pe asasin și să-l ajut pe detectiv. Dacă autorul e inteligent, dau greș, nu prind nimic. Dacă nu, îl înșfac pe asasin de urechi și-l aduc în fața juraților să dea seama pentru crimele lui odioase. Mă asigur că nu va mai face rău nimănui. Măcar pentru o vreme.

Nu știu dacă ați observat, dar asasinii în serie scapă cel mai repede din pușcărie. Sunt eliberați pentru comportare ireproșabilă. Din păcate, și ei se apucă de scris cărți stufoase, își compun memoriile sau, în cazul cel mai frecvent, devin poeți și compun sonete, versificări criptate. Glorifică Iubirea și veșnicia ei, glorifică Femeia și capriciile ei, glorifică sexul oral, Doamne, iartă-mă… De aia îi pierdem pe elevi.

Deci, recitesc foarte rar și numai de nevoie. De plăcere (sau în speranța ei), citesc doar cărți recente, de autori în viață, care au avut șansa să fie contemporani cu mine. Ignor astfel cu superbie sfaturile înțelepților. Într-un eseu, intitulat, firește, On Reading Old Books, William Hazlitt zicea că străbate doar cărți vechi și într-un număr foarte, foarte limitat. Și mai zicea: „I hate to read new books”. Nu sunt deloc sigur că citea de plăcere, fiindcă îi prefera pe filosofi, pe clasici, se oprise la Viețile celor 12 cezari, la diatribele lui Cicero împotriva infamului Catilina, la Anabasis de Xenophon, cred că intuiți ce plăceri subtile trăia…

Am încercat odată (o singură dată) să recitesc un roman. Era o carte de Sir Henry Rider Haggard, Fiica lui Montezuma. O parcursesem pe când eram la colegiu. Îmi aminteam că-mi plăcuse. Copilul e generos din fire, nu are nevoie decât de acțiune, de vestale vulnerate. Deci, m-am apucat să re-citesc. După o sută de pagini, m-am îngrozit de-a binelea. După două sute, eram vânăt. Cum de-mi plăcuse așa ceva, Doamne Dumnezeule? Romanul era înfiorător de prost. L-am dus până la capăt ca un mucenic, dar am luat hotărârea fermă (și destul de isteață, am impresia) de a nu repeta greșeala.

Investigate din prezent, cărțile citite în copilărie sunt, de obicei, infernale, imposibile. M-am învățat minte odată pentru totdeauna. Nu mai recitesc nimic decât dacă primesc garanții științifice. Dar, din fericire, nu există astfel de garanții. În materie de plăcere nimic nu e științific. Istoria minte. Iar plăcerile nu se pot repeta. Până și cea mai intensă plăcere se uzează. Până și cea mai eternă iubire moare după numai trei ani…

Deci, Patricia Meyer Spacks a avut gura aurită. Iată ce spune în legătură cu cărțile de altădată: „We remember a wonderful story, and the story has turned into a cliché” (On Rereading, 2011, p. 3). Așa am pățit și eu.

Nu spun că toate cărțile citite cu ani și ani în urmă sunt proaste, nu voi face această eroare retrospectivă, Doamne, ferește! Dar nu mai am încredere în mine. Nu știu dacă mă puteți înțelege, dar Fiica lui Montezuma mi-a zdrobit complet imaginea de sine. Zob mi-a făcut-o. Nu mai am deloc încredere în gustul meu de odinioară, m-am schimbat, sunt cu totul diferit de fostul cititor, cred doar în gustul meu de acum. După care nu mai cred nici în el…

Și oricum, chiar dacă aș vrea să re-citesc Război și pace, nu (mai) am timp…