Geo VASILE

Cassian Maria Spiridon, Cu o bufniță pe umăr, Junimea, 2025

Cea mai recentă carte de poezii a scriitorului ieșean Cassian Maria Spiridon, Cu o bufniță pe umăr, se citește ca un roman existențial și existențialist, de vreme ce explorează existența umană ca pe o experiență subiectivă, punând în centru libertatea, responsabilitatea și zbuciumul omului solitar. Al omului ce nu are un destin predeterminat, dar care se construiește prin propriile opțiuni și acțiuni ce nu exclud senzațiile de vid, de greață” sartriană, de absurd camusian și nici conștiința propriei finitudini (heideggerianul concept cardinal Sein zum Tode, eveniment final ca posibilitate structurală a prezentului, al unei vieți autentice, libere de cotidianul inautentic).

Dacă condotierii renascentiști pozau adesea pictorilor vremii cu simbolul marțial al șoimului pe umăr, poetul nostru preferă heraldica, simbolul dual al bufniței, al înțelepciunii și inteligenței, al magiei și adesea al prevestirilor nefericite. Asociată istoric cu Atena, bufnița reprezintă înțelepciunea, cunoașterea, clarviziunea și capacitatea, eram să zic capabilitatea, de a vedea în beznă, dincolo de aparențe, acționând adesea ca un ghid spiritual și ocrotitor nocturn, purtător de noroc, dar și mesager al unor evenimente funeste. Bufnița poate fi și un interpret al viselor, al inconștientului, al umbrelor, o santinelă a nopții, un translator între lumea celor vii și lumea celor răposați. Hegel a ridicat bufnița la simbolul de filosofie, căci capacitatea sa de a zbura în asfințit reflectă posibila înțelegere a lumii după ce evenimentele s-au împlinit.

Toate acestea sunt transpuse în cheie lirică și le regăsim în profetica, extrasenzoriala dicțiune a poetului: „sunt tot mai scurte zilele lungi ale verii sunt amintire/ pline peste tot de frunze obosite/ de ofilite plantații/ sunt tot mai scurte/ părăsite de soarele/ tot mai grăbit să apună/ zilele lungi ale verii/ din vremea când iarba/ încă își păstra semeția/ s-au piticit/ semne că schimbarea la față/ își intră în drepturi/ zilele lungi ale verii/ s-au dus însoțite de viețile noastre/ pe toboganul lustruit strălucitor/ ce ne cuprinde trupul ca-ntr-un cocon/ până sufletul își află o altă cămașă spre-ncercare”.

Toată adjectivarea enunțurilor e cu minus în față, începând cu frunze obosite, ofilite plantații, și terminând cu încă o vie destrămare (un oximoron de zile mari), epilogul poemului fiind un glissando spre toamnă-iarnă, compatibil cu finitudinea: zilele lungi ale verii s-au dus însoțite de viețile noastre. Toate splendorile, miresmele și culorile naturii – pastel întrezărit de poetul-artist prin fereastră – vor avea aceeași intensitate după ce noi nu vom mai fi, idee ce acreditează faptul că natura se autocontemplă pe sine asemeni zeilor netulburați în al lor panteon al nepăsării.

Între semnele particulare ale truverului ieșean deosebim nu doar bufnița, bacoviana pasiune de rătăcitor prin țintirim, recurența unor vocabule de tip asfințit, apus, toamnă spre iarnă, munții, ape, păduri sau rana unui pumnal ce pare a fi imaginar, purtat în spate, ci și tâmplele ce se-ncarcă de ninsori. Cassian Maria Spiridon este majoritar un liric meditativ, tandru, fermecător, al vieții interioare (la vie intérieure a neoromanticilor) proiectate pe un fundal fastuos, cel al naturii, al ierburilor, arborilor și florilor perene, al apelor, păsărilor și pădurilor eventual desfrunzite, al munților cu negre cornute, al covoarelor de frunze îmbrăcate-n aur, dar și pe cel cosmic, sideral, „suferind” ca și Eminescu, cum spunea Rosa del Conte despre autorul poemului Stelele-n cer, de sideromanie: „mai viețuim printre tranșee/ ținem steagul ciuruit/ de numeroasele eclipse/ ca un stindard spre lupte viitoare/ trăim! sau încă n-am aflat/ se sting în cer una după alta/ constelații stele pitice stele duble/ și încă altele pe care/ găuri negre le absorb/ ca un burete însetat// și noi îngrozitori de mici/ nanoparticule în care palpită viața/ ca-ntr-un pulsar/ ce își refuză stingerea/ îndrăznim să discutăm/ ca-ntre egali/ cu zeii”.

Poetul cu „inima înfășurată cu spinii îndurării”, omul vedeniilor și viziunilor peste și dincolo de timp, Cassian Maria Spiridon nu pregetă să ne îndolieze din fericire doar digital cu un epitaf prematur: „va veni și ziua/ când culcat cu fața în sus/ n-oi mai privi în albăstrime nourii și păsările-n zbor// mă voi afla pe vecie în nemișcare/ cu adormiți în jur/ cândva atât de copleșiți de vanități”.

După tot atâtea sugestii ale finitudinii, se impune o veritabilă capodoperă-elegie scrisă cu muchiile inimii, o poezie de dragoste, să zicem, și cu necuvinte, amintind de scriitura lui Ilarie Voronca: „mantră (cuvânt ocrotitor al minții, bun conducător al energiilor pozitive, eventual divine) vine nepăsătoare/ se apropie ca apusul Lunii/ la următoarea curbă se înfiripă/ în mirare capătă trup continua trecere/ ce te modifică moleculă cu moleculă/ ca marea ce-și schimbă val după val/ întinderea   sărată cu lacrimi// ai să mă uiți și tu și tu/ cum am uitat și eu atâtea piepturi/ ne trecem/ buze ultime în frăgezimea nopții/ plutind pe ape unde amnezia e zeiță”.

Cu bufnița pe umăr este un recital și o partitură prozodică de excepție, ce evită idilicul sau bucolicul în favoarea unui expresionism tip Vinea sau Caraion (îndrăgostirea e ca o răstignire – a se citi Străpuns de fulger), în care se aud clopotele și toaca bisericilor Iașilor, această Florență a României, acompaniate de contrapunctele lui Bach și neliniștea eternă a valurilor mediteraneene reperabile printre rândurile acestor poeme epico-lirice.

Apropo de morala religioasă,  ce-ar trebui să netezească pulsiunile neomenești tot mai frecvente în acest mileniu, al maturilor și liceenilor, să zicem… de ce n-ar fi invitat un poet de talia lui Cassian Maria Spiridon la o lecție deschisă, suntem convinși că ar capta mintea, inima și literatura ascultătorilor prin tonalitățile psalmice, liturgice, evanghelice din această carte, mai curând decât prelegerea unui preot: „mă mișc/ printre meteori/ sunt unul dintre ei/ mulțime vagabondă/ condusă de legea browniană/ cu multiple atracții și respingeri/ ca între suflete/ ce vor doar lor să-și fie suficiente// în tot lungul nopții aștept dimineața/ care vine oricum și cu și fără voia/ celor ce stau în lucidă așteptare/ vine ca un tăvălug/ curăță tina de toate păcatele/ cu lumina ei vie/ până meteorii devin stele”.

Omagiind geniile, inclusiv pe Dante („se-nvârt planeții în jurul stelei fixe precum într-un atom sunt electronii pe   orbite la fel îndrăgostiții”), Leonardo (Cina cea de taină de la bazilica Santa Maria delle Grazie), dar și pe pruncul Isus, poetul ieșean scrie cu toate simțurile în alertă și, deși ține garda jos, punctează inoxul eternității mai abitir, mai vajnic ca la  tinerețe. Nu lipsesc motivele universale pulvis et umbra sumus – et in pulverem reverteris: „în curând voi fi gata s-adorm/ somn fără vise și fără fantome/ în care zeița nu vrea să mai cânte/ despre lupta dusă în inimi/ pline de sori și-ntuneric// prin labirint urmat de centauri/ ca la serafimi sub altare/ îmi cresc aripi/ ce nu vor să se deschidă// sub veghetoare lumină rămâne doar somnul”.

De pe orizontala somnului, etern, Cassian Maria Spiridon, prin acest recital despre condiția umană (inclusiv cea anatomică în care sufletul-crisalidă este călăuza vieții în trup), înalță stindardul, chiar dacă ciuruit, pe verticala întâmpinării soarelui, vieții, trezviei. Ca și Dante acum șapte secole, poetul nostru înaintează cu halebardele speranței și iubirii menite să miște soarele și celelalte stele.

Cronicarul liric ce ne scrie despre moarte, labirint și inimă, despre apocalipsă, nu putea să nu ne spună ce este în fond viața: „un turn al tulburării/ de-ncrucișări și alambicări/ ale vorbirii/ izvor nedumeritelor emoții/este viața”.

Odată cu volumul Cu o bufniță pe umăr – o carte elegantă a editurii Junimea –, Cassian Maria Spiridon ne oferă o cronică vie a „activismului din disperare”, vorba lui Mircea Vulcănescu, și totodată o redefinire a lirismului, „cu întreită dragoste”.