Mircea V. CIOBANU

Val Butnaru, Delirtango, Arc, 2026

Scriitorii care atacă istoria fie îi explorează particularul în versiuni romanțate, fie o exploatează pro domo sua, reciclându-i materia în scopuri pur-literare. Un al doilea lucru pe care aș vrea să-l spun de la bun început e că romanul istoric care povestește evenimente recente se convertește ușor în roman politic. Astfel, atenția cititorului se deplasează spre partizanat, împreună cu autorul. Cam așa se întâmpla cu romanul-fluviu al lui Stere În preajma revoluției, început cu fapte și personaje îndepărtate istoric (ba și geografic), dar încheiat, pe un spațiu întins, cu focalizarea cititorului asupra preferințelor politice ale autorului, cititorul asumându-și exercițiul detectivist de recunoaștere a prototipurilor.

Val Butnaru a testat cam toate formele romanului istoric. Recent a încheiat o trilogie basarabeană, formată de romanele Insomnia (anii ocupației Basarabiei de Imperiul Rus, cu deznaționalizarea și rusificarea), Patimile după Iov (epoca modernă, de la Unirea Principatelor, la Marea Unire) și Delirtango (ultimii ani ai imperiului sovietic și primii ani ai independenței/ tranziției). Nu trebuie scoase din ecuație nici celelalte cărți, complementare „trilogiei”: Cartea nomazilor din B., Negru și roșu, Misterioasa dispariție a lui Teo Neamțu, Manuscrisul lui Zograf, toate vizând istoria recentă (cu politicul etalat în defavoarea istoricului), dar și mai ciudata (= mai literara) construcție Hipnotic, în care istoria este doar un teren sportiv al aventurilor atemporale.

Delirtango, prin titlu, afișează încă un „experiment literar” (mai pe placul meu). Dar există suficienți cititori pe care îi va deranja această perspectivă de interpretare, insistând că autorul face o investigație istorică (implicit, politică). Val Butnaru e și un reputat jurnalist al epocii, inevitabil, un personaj al cărții (apelând la instrumentarul de investigație al jurnalistului și comentatorului politic, cu simpatiile sale inevitabile). Și încă ceva. Cititorul de cărți istorice (și politice), oponentul meu, are dreptul să înceapă decodarea mesajului corelând personajele cu prototipurile reale (deși autorul a spus că e vorba de personaje sintetizate/ generalizate). Acest cititor are la dispoziție repere cronologice concrete: ultimii ani sovietici în Basarabia (și personajele-cheie), stagnarea urmată de perestroika lui Gorby și de destrămarea imperiului sovietic, mișcarea de emancipare națională și protagoniștii acesteia, variațiuni la tema posibilei Uniri a Basarabiei cu România, aducând în scenă jucătorii politici din planul secund și, bineînțeles, fluxurile subacvatice, care surpă destine și răstoarnă situații. Un argument în plus pe care i-l pasez oponentului meu „istoric” este că protagoniștii romanului sunt descendenți ai familiilor din satul Bisericuța, locul acțiunii romanului Patimile după Iov. O familie poartă porecla ironică „Pur și simplu”, iar o altă dinastie e (supra-) numită „Unirea Principatelor”, deoarece un strămoș a votat Unirea de la 1859. Istoria este indispensabilă nu doar ca fundal, ci și ca vector strategic al narațiunii.

Dar și eu, gurmandul literar, am câteva repere, suficiente pentru a mă delecta… nu în contra istoriei, ci dincolo de ea. În primul alineat, naratorul, care empatizează cu cititorul și îi destăinuie îndoielile, alege versiunea cea mai bună a expresiei („domnea o agitație deosebită”). „Unii, mai versați în arta cuvintelor, meditează autorul/ naratorul, i-ar spune forfotă de nedescris și n-ar greși cu nimic. Ar fi chiar mai bine, mai măiestrit nu știu cum, mai aproape de adevăr”. Autentic este, așadar, ceea ce-i literar, nu ceea ce „corespunde realității”.

Citit „literar”, romanul începe cu motivul salvării ființei, o temă eternă, veterotestamentară. O familie de evrei din Chișinăul sovietic (o aluzie la familia lui Noe sau poate o trimitere la Fuga din Egipt) vrea să emigreze din „paradisul comunist”. Tatăl, inginer; mama, profesoară de științe sociale (o școală a comunismului!); fiica – o comsomolistă exemplară, oameni devotați regimului, își construiesc, discret, dar în pripă, arca salvării, ce îi va duce spre Araratul vremii: Viena, locul de triaj al evreilor sovietici care au solicitat „repatrierea”. Și, tot literar citită, povestea se încheie – deh, ca toate poveștile – cu o nuntă ecumenică, o absurdă și grotescă împăcare a copiilor și a protagoniștilor de neîmpăcat, petrecere la care participă deopotrivă torționarii și victimele, prietenii și dușmanii, într-o reuniune „curat constituțională”, à la Caragiale.

Referințele literare sunt la ele acasă. Când personajul, racolat de securitatea sovietică și impus să-și denunțe prietenii, se sinucide, postându-și automobilul în fața trenului la o trecere de nivel, fiul acestuia constată, cumva iritat: „[Anna] Karenina”. O eroină visează s-o joace pe Nina Zarecinaia, adolescenta din Pescărușul lui Cehov. O va juca, într-o montare grotescă, abia la vârsta de 50 de ani. Va rosti monologul de la începutul piesei (care și în piesa lui Cehov era un citat din monologul scris de Treplev, adică: un citat de gradul trei). Pasajul cu toate viețuitoarele („oamenii, leii, vulturii și potârnichile…” etc.) din monologul eroinei lui Cehov se încheie cu iminenta lor dispariție, înainte de căderea cortinei: „toate s-au stins după ce și-au încheiat tristul ciclu al vieții lor”. Or, și în acest roman, ultima frază care se referă la dispariția subită a mamei e accentuată de precizarea: „Ca și cum nu existase vreodată”. Cortina cade, deoarece personajele și-au încheiat viața scenică.

Pe partea de istorie, care, ziceam, nu poate fi evitată, ies în avanscenă personaje recognoscibile, detalii deconspirate în timp, cum e de exemplu manifestul „Către moldoveni și moldovence”, scris de un personaj cu funcții înalte, vicepremier în guvernul din Chișinăul sovietic (sic!), manifest în care se cerea restabilirea în drepturi a limbii române și a națiunii majoritare, prin promovarea în funcții înalte a moldovenilor.

Citind însă faptele și contextele în cheie parabolică, descoperim un detaliu descurajant. La noi toate se consumă exact acolo unde lucrurile importante abia ar fi trebuit să înceapă. Istoria noastră nu e o sumă de fapte, ci o înșiruire de explicații: de ce faptele programate nu s-au mai întâmplat. Dramele niciodată trăite plenar, până la ardere totală, se transformă ușor în scene melodramatice sau de vodevil. Este istoria potențialului rămas la faza de prezumție. Mereu ceva ne împiedică să ducem un lucru până la capăt și să încercăm, printr-o purificare trăită plenar, trăită, eventual prin moarte, să schimbăm ceva. Totul trece cumva pe alături.

Astfel, dacă istoria o scriu învingătorii, învinșilor le rămâne literatura. Aici e șansa noastră: molozul ecologic, pe post de „ruine ale istoriei”, e o materie comodă pentru reciclajul literar al istoriei ratate. Dacă afirmația mea (cu pretenții de „teorie”) pare cam pripită, am să vă amintesc un arhetip cultural autohton, unul dintre miturile fundamentale. Eroismul inexistent din Mioriţa este eludat în favoarea esteticului (un basorelief natural măreț!), un estetic răzbunător și triumfător. Scriitorul este alchimistul proverbial, care încearcă să convertească rugina istoriei în aur literar.

Titlul cărții trimite la romanul lui Marin Preda Delirul, dar și la celebra piesă a compozitorului argentinian Astor Piazzolla Libertango – o formă necanonică a dansului clasic, o formă de libertate. Căci despre libertate este cartea. Despre asumarea ei, despre riscurile ei, despre beneficiile ei, pentru cine știe. Dar și despre consecințele refuzului libertății în favoarea confortului.