„În căutarea românului…”

Ioan-Aurel POP

Marius Turda, În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă, Polirom, 2024

Lucrarea profesorului Marius Turda, intitulată În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă (Iași, Polirom, 2024), este plină de „provocări”, cum se spune în exprimarea actuală în stil anglo-american. După o introducere judicioasă, curg bine cele șase capitole (Naționalism și regenerare etnică, Degenerarea rasei și antisemitismul, Biopolitica și antropologia națiunii, Stigmat și sterilizare eugenică, Romi și „români de sânge”, Despre ereditate, dar fără eugenie), urmate de obișnuitele concluzii și de bibliografie.

Titlul este destul de înșelător, din mai multe motive. Mai întâi, „România modernă” se referă, conform periodizării istorice în vigoare și general uzitate de istoricii români și străini, la perioada 1859-1918, fiindcă după aceasta urmează România contemporană. Or, cartea cuprinde cronologic perioada interbelică și face dese incursiuni și spre comunismul nostru original. Dincolo de aceasta, după titlu și după numele capitolelor, te-ai aștepta ca „eugenia” să fi fost politică de stat în România, precum fusese în Germania și în alte țări din epocă. Nu reiese deloc din paginile cărții că a fost așa.

Autorul pornește de la ideea că crearea statului național al tuturor românilor la 1918 ar fi fost factorul declanșator al ideilor condamnabile de eugenie și sterilizare. Tratează „fondul naționalist și antisemit” al României și al românilor, în cadrul căruia s-ar fi manifestat aceste idei. Autorul afirmă că, în concepția făuritorilor lui, acest stat român unitar nu ar fi fost doar rezultatul unui proces istoric, ci și „expresia politică a unei rase”, fapt pentru care se referă la specificul național românesc „rasial”. Face o scurtă incursiune în teoria degenerării umanității, trecând prin De Gobineau, Nietzsche, Spengler, Chamberlain, ajunge și la biopolitică, privită drept „teorie normativă a guvernării în România”, se referă la politicile de sterilizare și apoi, pe larg, la eugeniștii români. Se întreabă sincer cum a fost posibil să deportăm și să ucidem prin împușcare, înfometare și îmbolnăvire sute de mii de evrei și zeci de mii de romi. Evidențiază soluțiile preferate de eugeniști, cum ar fi sterilizarea, segregarea, legislația împotriva încrucișării de „rase”, care erau considerate mai practice și erau văzute ca având un efect imediat asupra sănătății poporului român. Este criticat dezideratul naționalist de a crea o „rasă” pură românească, dar se recunoaște critica făcută de Nicolae Iorga rasismului german și pretențiilor naziste de superioritate rasială.

Sunt descrise mai multe cazuri de relații sexuale și de nașteri printre minori, considerate argumente în favoarea degenerării „rasei”. Un caz, descris de ziarul Universul în 14 septembrie 1943, este al unui adolescent de 17 ani, numitul S.M.P. din Vărăști, județul Ilfov, care avea un copil cu o fată mai mică decât el. Acestea nu au nicio relevanță pentru temă. Nașteri de copii făcuți de minori (în rândul minorității rome) se înregistrează mereu de-atunci încoace. Mulți romi se căsătoresc încă la 11-12 ani, în ciuda legislației restrictive. Și nu doar în România.

Destul de vag se fac referiri și la unii critici interbelici români ai teoriei raselor, precum Victor Papilian.

Un „stat biopolitic și eugenic”

Se subliniază că în România interbelică dezbaterile eugenice despre controlul reproducerii au fost intense, dar că o lege care să legalizeze sterilizarea, voluntară sau obligatorie, nu a existat niciodată. Se ia exemplul unui dr. Ioan I. Manliu care studiase medicina cu un renumit pediatru german la Freiburg, în 1914. Acolo se familiarizase cu eugenia și igiena rasei, după cum afirma singur. El era convins că statul trebuia să legifereze „legi sociale drastice cât mai curând, căci poporul nostru a alunecat pe povârnișul degenerării”. Manliu propunea ca România să imite țara unde „ocrotirea trupească, morală și intelectuală a poporului a ajuns o adevărată știință, care culminează în igiena sau înnobilirea de rasă: eugenia”. Această țară-model era America.

Sabin Manuilă explica și el popularitatea de care se bucura sterilizarea în Statele Unite ale Americii și faptul că ea putea contribui la prevenirea degenerării mintale a populației. El nota că majoritatea celor sterilizați până în 1921 erau bolnavi mintali, considerați „ca procreatori de urmași hibrizi, psihopați sau criminali”. Dezbaterile despre legalizarea avortului erau destul de importante atunci printre intelectuali și oameni politici. Azi avortul este permis fără restricții în România și nu vorbește nimeni despre controlul nașterilor. Profesorul Gheorghe Marinescu a promovat eugenia pentru comunitate. El a descris legea germană a sterilizării fără să adere la conținutul ei. Legea nazistă a sterilizării a fost introdusă pe 14 iulie 1933, la doar câteva luni după numirea lui Adolf Hitler drept cancelar al Germaniei, cu scopul de a preveni reproducerea celor cu „defecte ereditare”.

Aflăm că, în 1941, România devenise un „stat biopolitic și eugenic” și că acest stat era „gardianul care proteja calitățile biologice ale națiunii”. Urmează referiri la romii români, făcute după modelul cărții Antropologia romilor din Bosnia-Herțegovina de Leopold Glück. Se trec în revistă anumite concepte eugenice valide atunci precum „substanță biologică pură”, „ideal românesc”, „defecte ereditare ale romilor”, dar se admite că se vorbea și de „romi folositori societății”.

Au avut loc și în România măsurători craniene și somatometrice. Gheorghe Banu admitea că romii deveniseră inferiori din cauza statutului lor de robi în care fuseseră ținuți de societatea românească. Astfel, suntem asigurați că avusese loc acceptarea rasismului în viața publică românească, că măsuri de deportare s-au luat, dar nu peste tot. Uneori, „țiganul” era definit în afara noțiunii de om. Proiectele de lege pentru stabilirea originii etnice române, făcute de judecătorul Mihail Măgureanu, trimit la cartea lui Eugen Petit din 1941, care, la rândul ei, trimite la specialiștii germani. Proiectul de lege nu a fost aprobat.

Concluziile autorului sunt următoarele: trasarea granițelor comunității etnice românești după criterii eugenice și rasiste stricte era aproape imposibilă. Perfecțiunea etnică, bazată pe eliminarea diferenței Celuilalt, nu putea fi realizată. Căutarea românului perfect din punct de vedere eugenic și rasial luase sfârșit.

Firește, lucrarea este de o mare importanță și pune chestiuni reale și spinoase ale societății românești interbelice. Dar anumite remarci de tip istoric sunt hazardate, riscante, scoase din context sau inexacte. De exemplu, ideea statului național era una generală europeană în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX. Toate popoarele voiau atunci crearea propriului stat național: dacă Franța era a francezilor, Anglia a englezilor sau America a americanilor, atunci și Polonia trebuia să fie a polonezilor, Cehia a cehilor, iar România a românilor. Românii nu și-au făcut stat național ca să treacă la eugenie. Se dovedise că imperiile multinaționale care mai existau după Napoleon al III-lea în Europa și erau situate în centrul și estul continentului (adică Imperiul German sau Reichul cel de-al doilea; Imperiul Austro-Ungar, care până la 1867 fusese doar austriac; Imperiul Otoman, aflat demult în decadență; Imperiul Rusesc sau Țarist) își trăiseră traiul și deveniseră un fel de închisori ale popoarelor (națiunilor și naționalităților). Aproape toate națiunile au luptat pentru desființarea acestor imperii. Prin urmare, crearea statelor naționale a avut o legitimitate incontestabilă.

Că proiectul nu a putut fi pus în practică cum s-ar fi dorit, adică perfect, că au mai rămas multe minorități și în statele numite „naționale”, asta este o altă problemă. De exemplu, în Austro-Ungaria, minoritățile etnice reprezentau 52-55% (de fapt, ceva mai mult, fiindcă recensământul din 1910 a fost părtinitor), iar în România întregită ele erau 25-26%. Este, totuși, un progres!

În noile state naționale, în ideea existenței lor legitime, aprobate în plan internațional, nu era nimic subversiv și nimic prevestitor al rasismului, antisemitismului sau eugeniei. Eugenia era demult „inventată”. A fi „naționalist” însemna în epoca interbelică a avea sentimente de iubire față de propria națiune, nu însemna a urî alte națiuni. Ura față de străini se chema – ca și astăzi – xenofobie, iar ridicarea în slăvi a propriei națiuni considerate superioare altor națiuni, tratate cu dispreț, se chema – tot ca și azi – șovinism. Statul român nu avea cum să fie considerat „expresia politică a unei rase”, pentru că termenul de rasă, deși era utilizat și de anumiți intelectuali și specialiști români, avea alt înțeles decât cel actual. Rasa, la noi, se confunda pentru unii cu poporul, cu națiunea și era departe de sensul pe care acest cuvânt îl avea, de exemplu, în expresia, „rasa ariană”. Nu a existat niciodată în România vreo teorie articulată a „rasei superioare românești”. Ideea de „rasă pură românească” nu era sinonimă cu purificarea etnică. O altă observație de nuanță se impune: naționaliștii nu trebuie confundați cu antisemiții, pentru că nu toți naționaliștii români erau antisemiți. Pot da liste de zeci de patrioți români „naționaliști”, făuritori ai României Întregite, din Bucovina până în Banat și din Maramureș la Chișinău, care nu au fost antisemiți. Ba unii, ca mitropolitul Tit Simedrea sau ca episcopul (viitorul cardinal) Iuliu Hossu, au protejat evrei în timpul lui Ion Antonescu.

Eugenia – o „formă fără fond” în România

Eugenia – adică tehnica de a obține exemplare umane „bine născute”, cu zestre ereditară viabilă, bogată, sănătoasă – există, chiar dacă nu se numea așa, de circa 2.500 de ani, de pe vremea lui Platon la Atena și din timpul Spartei aristocratice, care-și selecta copiii viguroși și-i îndepărta pe cei care erau „exemplare” firave sau cu deformări fizice.

După Primul Război Mondial, preocupările eugenice, pornite din Statele Unite înainte de 1900, s-au intensificat în Europa, în țările occidentale. Ideea degenerării rasei a devenit aproape o obsesie în Europa occidentală, inclusiv sub influența ideilor lui Charles Darwin. La noi, eugenia a fost un fel de imitație a curentului aflat la modă. Era foarte în vogă să te ocupi – ca medic, biolog, demograf, sociolog, filosof etc. – de nașteri, de ereditate, de sterilizare etc., cu scopul asanării națiunii, în condițiile acerbei concurențe internaționale. Fiecare națiune își căuta un loc cât mai bun sub soare. Aproape că nu există țară europeană în care o parte a elitei să nu se fi ocupat de eugenie.

Am două motive care mă fac să cred că eugenia a fost o „formă fără fond” în România: mai întâi, deși s-au formulat și la noi „politici de sterilizare”, ele nu au ajuns niciodată să fie ridicate la rang de lege și aplicate oficial; în al doilea rând, nu cunosc niciun savant român care să fi adus contribuții notabile în domeniul eugeniei, care să fi avut spitale și laboratoare de eugenie (cum am văzut recent în câteva state occidentale, precum Germania și Austria). Firește, marii creatori de valori intelectuale de la noi operau și ei cu acele concepte care erau la modă, cum s-a întâmplat întotdeauna din secolul al XVIII-lea încoace, adică de când s-a intensificat procesul de europenizare și de când Europa a intrat într-un sistem de vase comunicante. Ideea sănătății fizice a exemplarelor umane era considerată o garanție pentru performanța intelectuală. Profesorul Iuliu Hațieganu, fost și rector al Universității din Cluj, s-a ocupat în epoca interbelică de educația fizică a studenților, dar nu știu să fi făcut oficial vreo discriminare sau să fi manifestat interes pentru sterilizarea unor indivizi nereușiți fizic ori psihic. Profesorul Victor Papilian, tot de la Cluj, trecea în revistă contribuția adusă de antropologi și biologi, printre care și el, la dezbaterea despre specificul național și „conștiința etnică”. Concluzia lui era că „nici compoziția rasială și nici caracterele somatometrice ale craniului nu pot defini națiunea românească în cadrul rudeniei sale etnice”. Măsurători craniene și somatometrice făceau atunci mai toți sociologii care voiau să fie în ton cu știința avansată, în toate țările europene și în SUA.

Sunt state, în afară de Germania (în care s-au aplicat cele mai aberante experimente eugenice negative), care au mai avut legi „eugenice” (care permiteau sterilizarea „elementelor degenerate” și subliniau „însemnătatea igienei de rasă” pentru familie și societate), precum Statele Unite ale Americii, Danemarca, Suedia, Canada, Norvegia, Finlanda, Estonia. În toate au existat programe de sterilizare care s-au aplicat (în S.U.A. au fost sterilizate cam 60.000 de persoane până spre jumătatea secolului XX). Eugenia era considerată în multe cercuri, mai ales în statele locuite de popoare germanice, nordice (scandinave) și baltice, drept o „știință modernă”, revoluționară pentru binele rasei umane. În România nu au fost decât discuții între chemați sau nechemați. Dr. Ioan Manliu – promotor neobosit al „noii științe” – nu era un savant cu voce mare, cu ecou academic, nu era un guru în societate.

Politica împotriva romilor este o realitate zdrobitoare în România lui Antonescu. Romii nomazi, romii rudari, romii corturari trebuiau deportați ori transformați în români. Robii din Țările Române fuseseră robi la dispoziția stăpânilor timp de aproape o jumătate de mileniu (primii „țigani” sunt pomeniți în jur de 1385 în Țara Românească și imediat după 1400 în Moldova și Transilvania). Azi se confundă, însă, robia romilor cu sclavia din Antichitate. Robia romilor nu era sclavie, pentru că boierul, mănăstirea sau domnul nu aveau drept de viață și de moarte asupra „țiganului”.

Copierea unor specialiști și metode din Occident privind „degenerarea raselor” se face de către autori români cvasinecunoscuți. Alții au alte păreri. De exemplu, Octav Lecca apreciază inteligența romilor români. S-a spus că, până la Antonescu, românii au fost benigni față de romi și că i-au tratat teoretic pe aceștia „părintește”. Evident, se opera cu anumite concepte eugenice ca „substanță biologică pură”, „ideal românesc”, „defecte ereditare ale romilor”. Dar se vorbea și de „romi folositori societății”. Aceasta nu scuză deloc discriminarea, disprețul față de romi și asuprirea lor chiar și după eliberarea, terminată sub aspect juridic la 1856. „Țiganul” era definit de către Ion Chelcea (un cvasi-anonim) în afara noțiunii de om. Rasismul fusese acceptat în viața politică românească, dar aș vrea să văd vreun stat european complet lipsit de rasism. Firește, măsuri de deportare a romilor nu s-au luat peste tot, dar o atmosferă de antipatie față de romi era generalizată. „Dezrobirea țiganilor” s-a făcut foarte târziu, iar sechelele sale au rămas în societate. Statele Unite aveau să abolească sclavia în 1865, iar discriminarea „negrilor” abia prin anii 1960, sub președintele John Fitzgerald Kennedy.

Amestecul „raselor” era considerat atunci de către mulți savanți, în mod sincer, o mare primejdie pentru viitorul națiunilor. Această convingere a fost folosită de unele elite politice care au exacerbat ideea „purității rasei” și au politizat-o. Cu alte cuvinte, știința a devenit un instrument în mâna politicienilor veroși, a propagandiștilor ideii de superioritate a unei anumite „rase”. Este fără nicio îndoială că acest lucru a fost copiat, imitat, admirat. Ulterior, știința a demonstrat că „amestecul raselor” conferă vigoare indivizilor. Dar atunci cei mai mulți savanți (neamestecați în politică) credeau sincer că mixtura, combinarea dintre indivizi foarte diferiți (sub aspect biologic, ereditar, de „rasă”) devine malefică pentru individ și grup. Fapte asemănătoare, adică erori, s-au petrecut mereu în știință. Nici savanții români nu au făcut excepție de la această regulă. Ei au fost preocupați de eugenie, de discriminare, de sterilizare, dar nu au excelat. Eugenia nu este o creație românească și, din fericire, nu românii au purtat trena ei. Dar a fost omniprezentă și românii nu puteau să fie excepții, s-o ocolească, să trăiască în altă lume.

Nu este bine, în tratarea istoriei, să izolăm o temă, să o fetișizăm

Autorul cărții discutate aici are o educație anglo-saxonă, dar și central-europeană, cu bazele puse la Budapesta, la Central European University (CEU). El a fost învățat să aleagă pentru cercetare subiecte de succes, subiecte netratate suficient și care pot stârni interesul unui anumit public. Eugenia nu a fost discutată în România aproape deloc, din varii motive, unele cu tentă națională exagerată, de dragoste „nemăsurată” față de propria națiune, altele din motive politice, de „albire” a trecutului românilor, altele din dezinteres. S-a creat și mitul că epoca interbelică a fost cumva imaculată, că a fost un timp de glorie a românilor, uniți pentru prima oară într-un mare stat al lor. Dar nu naționalismul exacerbat a creat eugenia în România, ci spiritul de imitație. Națiunea română unită în statul numit România nu este de vină pentru îndemnul la sterilizare a unor capete înfierbântate, așa cum nici celelalte națiuni, unde s-a aplicat efectiv sterilizarea, nu sunt vinovate pentru legile eugenice din statele lor. Națiunile nu sunt de vină nici pentru războaiele declarate de regi, împărați și președinți în numele lor. Nu avem de ce să nimicnicim sau să demonizăm națiunile, fiindcă ele se răzbună apoi, cum au făcut întotdeauna și ies – uneori cu obrăznicie – la suprafață. De asemenea, autorul nu este specialist în istorie și nu are pregătirea necesară pentru a încadra în epocă o temă din trecut.

Nu se poate vorbi despre ideea „românului perfect” fără comparația cu „germanul perfect”, cu americanul, cu danezul, cu suedezul, cu ungurul etc. Această încadrare este necesară pentru dimensionarea amplorii subiectului. E important de văzut, atunci când se tratează discriminarea la români, cum era discriminarea la popoarele din jur.

Îmi aduc aminte despre o carte de-acum vreo trei decenii despre Reforma protestantă în Moldova, țară în care românii reprezentau cam 90% din populație. Reforma aceasta pătrunsese printre cei circa 2% catolici din țară (situați în orașele, târgurile și satele de sub munte, de la Suceava până la Târgu Trotuș, numiți generic ceangăi) și în rândul… unui mare dregător numit Luca Stroici. În rest, Reforma se oprise la hotarele Moldovei, împreună cu vremelnicul domn Despot Vodă, străin de țară și de neam, ucis în scaun tocmai fiindcă nesocotea tradiția ortodoxă (un domn român trebuia să fie capul și protectorul credinței ortodoxe în țara lui) și voia să introducă obiceiuri protestante.

Firește, cu eugenia nu este același lucru, fiindcă românii s-au dedat copios la ea, dar nu în chip organizat și original, nici cu scopul de a crea din ea principala linie în politica de stat. Au fost puși la muncă forțată, torturați și uciși oameni mulți în România, în numele antisemitismului și rasismului, al discriminării și al xenofobiei, dar experiențe reale eugenice, sterilizări programatice, prin lege, nu s-au făcut. Nu este bine, în tratarea istoriei, să izolăm o temă, să o fetișizăm. Dacă românii au fost ticăloși, trebuie să o spunem răspicat, dar nu este bine să facem din ticăloșia lor unicat în spiritul răului. Judecarea unor întâmplări, evenimente și procese de atunci prin prisma valorilor morale și juridice de azi este greșită. Nu le putem cere interbelicilor să manifeste „corectitudinea politică” de azi.

Altminteri, cartea domnului Marius Turda aduce un suflu nou în tratarea istoriei contemporane a românilor, dar nu este o carte de istorie și, prin urmare, nu răspunde exigențelor genului. Merită, însă, citită cu mare folos, dacă este completată cu alte lecturi, ale unor autori români și străini, despre lumea românească interbelică și despre politica eugenică a altor țări de atunci. Românul a fost adesea „căutat” de către teoreticienii români – așa cum a fost căutat ungurul la el acasă, germanul, grecul, polonezul sau bulgarul – dar nu în cheie rasială, nici obsesiv și nici neapărat ca formă perfectă. Căutarea și relevarea identității, adică a felului nostru de a fi români, nu a tins să fie un fapt jignitor la adresa altora, adică nu ne-am socotit genii și nici nu am zis mai mult ca alții că Dumnezeu a fost român câteodată. Excesele românești au existat, dar nu au excelat, iar modelele de discriminare nu le-au creat românii, ci ei le-au copiat uneori, ca „să fie în rând cu lumea”. Sincronismul românilor – despre care au vorbit Eugen Lovinescu și alții – nu a însemnat numai copierea modelelor pozitive, ci și a unor „rele practici”. Aceasta nu este o scuză, ci o constatare. Iar tabloul căutării „românului perfect” trebuie mereu încadrat în întreaga „expoziție de tablouri”. Cartea domnului Marius Turda reface tabloul cu tușe foarte apăsate, dar este un tablou deocamdată stingher, amăgitor și discriminator.