Liviu APETROAIE

Horia Zilieru (22 mai1932 – 31 decembrie 2025) a fost, fără de tăgadă, un senior al metaforei, un maestru al rafinamentului care a înnobilat Iașul cu o prezență de o eleganță aproape anacronică, mai bine de 70 de ani. O provocare înaltă, între un amestec de pământos, sacru și putred, ca în Arghezi, și balcanismul ridicat în abstracția asimptotelor de limbă la Ion Barbu. Figură deja legendară a Iașului din timpul vieții, devenise reper esențial al lumii literare, mai ales în ultimii ani, când rămăsese aproape unic și singur trăitor al altor vremi pe care le păstra în amănunt cu o memorie fabuloasă.

Ne știam și ne întâlneam de prin 1995, pe la Casa Pogor, la cenacluri și lansări cărturărești boeme. Ne duceam cu alți confrați de litere prin Iași și prin Moldova, să vorbim poezie. Mereu vorbind despre poezie… Dar s-a făcut să ne vedem, de prin 2014, aproape zilnic. Eu devenisem cioplitor de cuvinte din Topîrceanu, în căsuța neverosimilă a Poetului la sfârșitul vieții (1932-1937), acum muzeu, iar el venea într-acolo imperceptibil și apărea ca de sub brazdă, cu o carte sub braț și o floare roșie sub bărbie. „Băăă, Poete! Să vezi ce-am pățit!” Și asta se auzea de pe la poartă, iar până se ițea prin ușă știam deja că s-a întâlnit cu amicul cutare, „Poet și el, săracu’, d-al nostru, bă…”. Și deja spunea versul acela, acela prin care amicul va fi să rămâie în mintea lumii și după moarte.

Un templu la purtător

Vorbea apăsat muntenește, de la el de-acasă, din Racovița Miovenilor de Argeș, unde maica lui îi spusese balade, care aveau să-i pună pecete pe scriitură, din leagăn, iar taica, pădurarul, îl purtase prin frunzișul nesfârșit al codrilor ascunzători de domni Basarabi. Pentru ei ducea câte un templu la purtător, peste tot, vorbind de ei și cântându-i în marile poeme.

Și trecuse prin școala de învățători a Muscelului, unde se îmbolnăvise de Eminescu cu tot cu Veronica lui, de la alt bolnav de ei, Augustin Z. N. Pop, care-l trimisese la „sanatoriu” la Iași, în parcul Copou, să vadă statuile celor doi, încremenite de eternitate pe lângă Tei, și păzite de cealaltă, a lui Creangă. Și, nemaiplecând de aici, a intrat în lumea revistelor literare, din studenție, unde-i publica, în anii negri de după război, pe Labiș, pe Lesnea și apoi o cohortă de scriitori care trecea de la ani la ani și doar el parcă nu mai trecea.

Zisese odată, privind la poza Topîrceanului tânăr, spânzurată în muzeu: „Ți-ai dus viața, frățâne, ca-n fundul unei chilii cu păreți de mătase, mestecând literele ca pe niște prescuri uscate. Atâția ani… de duminici lungi, în care ne-ai tot potcovit sufletele cu slove și ne-ai uns rănile cu mirul vorbelor Domnului”. „Da’ să lăsăm pe Topîrcică (îi plăcea să-i spună așa, îl știa de frate mai mare, de mai la deal de Racovița lui, din Nămăieștii de Argeș), că am scris un sonet, azi-noapte, lângă o domnișoară greu de spus cum era de frumoasă, care a fost în vizită la mine. Poete!, dacă o vedeai! Nu spun cine, că o cunoști și mă gelozești!”.

Și urma poezia. Întotdeauna ascultam câte un text de-al lui luând, inconștient, o poziție de duhovnic-gânditor, ca după aia să-i spun, egal de fiecare dată: „Atât, Don Horia! Nu e ce comenta. S-o dai s-o pun în carte!”. Că tot lucram, în ultimii ani, la cărțile lui, cu el alăturea, zi de zi.

Seara ne doseam sub scara din holul blocului de pe ulița Lăpușneanului, și până dovedeam câte două jumătăți de Cotnar (norma impusă), spuneam poezii, mereu din alții, încordându-ne ca niște mari artiști pe scenă, la Teatrul „Alecsandri”. Și după ce gătam vinul și poema, îl auzeam, ca pe un mecanism tocmit fix așa: „Bă, Poete, noi ce mai căutăm p-aici?”. Murea „pe el” când recita versuri mărețe! Le iubea și-l iubea acolo, pe loc, pe poetul cu pricina! „Tălică, mare poet!” Și se vedea neînsemnat și nedemn de blestemul de a fi el poet pe lângă ceilalți. Și chiar de-ar fi părut teatru pentru unii, nicidecum nu era. Era doar plinătatea inimii pe care o simțea coborând dintr-un mare vers, pe care îl tot repeta în ziua aia. Și-a doua zi… iar!

„Mare poet” spunea rareori și era despre câțiva, de obicei dispăruți sau deja consacrați. În rest, în discursuri publice memorabile, poetul în discuție era „important”, ceea ce însemna bunișor, dar mai ales mediocru. Cel lăudat astfel se umfla în nări de importanță, neștiind cât de mic era, de fapt, în ochii lui Horia. Dar și acela rămânea pentru el „poet de-al nostru!”.

Zicea că poezia e o boală de lux, „o bubă coaptă cu pietre scumpe”. Și ne uitam, zi de zi, cum se cojește timpul de pe noi ca vopseaua de pe icoanele vechi din slovele lui. Am stat la masă cu foamea de nemărginit și am tăiat felii groase de tăcere și tristețe, iar el, muntean descălecat printre moldoveni, ne sucea mințile cu rime lucrate-n filigran, de ziceai că-s dantele de păianjen beat de rouă.

Nu ne-a fost somn, că ne păzeau metaforele ca niște dulăi neadormiți la poartă. Mângâia cuvântul pe creștet, dar îi și dădea cu biciul când se lenevea. Ani de zile, ceas de ceas, am învățat că între cer și țărână nu e decât o punte subțire de stih, pe care am trecut amândoi, desculți, ferindu-ne să nu strivim furnicile sau iluziile.

Acum se duse să recite Arhanghelului, iar noi (unii… puțini…) am rămas cu mireasma aia de bibliotecă veche și de om care a știut să facă, pe hârtie și în lume, din noroi – scânteie. Horia, tu n-ai scris cu cerneală, ai scris cu o sevă de pelin și cu lucire de cremene, de s-a mirat și dracu’ cum de mai arde fitilul în sfeșnicul ăsta de lut.

Uite, n-am mai mâzgălit sonet de pe vremuri (ar zice confrații de azi că-s baladist anacronic!), de când te cunoscusem de-nceput și m-ai pus să scriu unul, zicându-mi: „Dacă vrei să vezi de e unul făcut să scrie, să facă un catren sau, și mai și, un sonet. Și dacă poate, e poet și dup-aia să facă cum îi vine lui poezia!”. L-am scris p-acesta, acum, cu gând la tine, și de ți-o plăcea (chiar de mai are niște fire de oase rupte, că se simte la șchiopăteală), ai să-mi spui atunci… Și să ne ierți, Maestre, că îți plângem cu lacrimi de rând, noi, ăștia, câțiva, care am rămas să mai cârpim nițel întunericul ce-l lăsași nouă…

Sonetul vieților de hârtie
(don’lui Horia Z.)

Am mestecat ani rând, ca pe un măr cu vierme,
În gura serii-n șoaptă de lene și de sfinți,
Tu deslușeai din buchii descântece fierbinți,
Pe când stătea pământul, sub noi, să se dărâme.

Ai fost mereu desculț, cu degetul pe urme
De ceară și de miere, strânse-ntre vechii dinți,
Purtând pe umeri sacul cu slove și arginți,
Să nu apună cerul, să nu se mai fărâme.

Atâția ani de zile, prin colbul din Copou,
Am fost ocnașii mândri, legați de-o metafóră,
Izbeai cu dalta-n umbră, eu răsuceam ecou…

Sunând la marea nuntă, ascuns în anafóră…
Și ți-a rămas condeiul lipit acum pe-un rou,
Cu inima-n cerneală – pe ultima ei oră…