Șerban AXINTE

Datorită lui Marin Scarlat, scrierile lui Ion C. Pena (1911-1944) au reintrat, fie și parțial sau epidermic, în atenția criticilor și istoricilor literari. Gestul de restituire a unui destin literar e un act mai mult decât meritoriu, mai ales când în cel salvat din uitare e un scriitor ce ar fi putut avea o operă importantă. N-a fost să fie. Nu ne rămâne decât să-i judecăm scrierile contextual și raportându-ne la reacțiile la adresa poeziei sale formulate în epocă și la cele de acum.

Mai întâi de toate trebuie spus că în lirica sa coexistă niște tendințe contrare. Pe de o parte există o puternică latură tradiționalistă ce camuflează anumite elemente de natură simbolistă. Pe de altă parte, există în poezia lui Pena o latură socială, chiar protestatară ce amintește de scrisul mai multor autori ai vremii respective. Scriitorul își ia cititorii prin surprindere. Pare că începe un anumit demers liric pe care tot el îl minează din interior. Acest lucru se poate explica prin faptul că Ion C. Pena a fost și un înzestrat epigramist care nu a iertat nume mari ale culturii române.

Rândurile scrise de Ștefan Baciu în momentul în care Pena își începe colaborarea cu Universul literar reprezintă o judecată de valoare și o invitație la lectură: „Astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, așezându-se dintr-odată pe primul plan al poeziei tinere. Oricum, versurile lui trebuie citite cu toată atenția. În miezul lor se zbate un poet de rasă care semnează simplu și deslușit: Ion Pena”.

Mai trebuie spus că, atunci când scria autorul despre care vorbim, marii scriitori interbelici erau în plină glorie. Constituiau deja modele pentru cei ce veneau din urmă. Ar fi fost foarte greu ca Pena să se impună imediat în conștiința publicului și a criticii. Ar fi avut nevoie de o perioadă de timp pentru ca să-și cizeleze expresia și să-și găsească un drum propriu. Din datele pe care le avem la dispoziție știm că au existat multe manuscrise pregătite pentru tipar, care, din nefericire, s-au pierdut sau au fost distruse. Așadar, materialul pentru analiză este extrem de redus. Cu toate acestea, sunt destule mărturii ale talentului lui Pena care ar fi reușit cu siguranță să se impună în literatură, dacă ar fi avut timp.

A fost un răzvrătit, nu în sens romantic sau avangardist, ci în sens arghezian

A fost asociat cu scriitorii din generația războiului. Aș adăuga, nu doar din perspectiva perioadei în care a trăit, dar și prin tematica liricii sale. Devenise în scurta sa viață un incomod, mai mult prin publicistica și epigramistica sa, ce-i drept, dar e de presupus că toate acestea au marcat și felul său de a înțelege lumea și de a scrie poezie. A fost un răzvrătit, nu în sens romantic sau avangardist, ci în sens arghezian. De altfel, Octavian Soviany afirmă: „Ca și Arghezi, Ion Pena e un creștin problematic, care oscilează între momentele de devoțiune religioasă și cele de rebeliune metafizică. Glasul său poate dobândi uneori tonalitățile rugăciunii”. Criticul citează poezia Invocare: „În toată ora mică măcinat/ De cai ce duc mereu la cimitir/ Eu ție, Doamne, des m-am închinat/ Din palme ridicându-ți un potir.// Cu fruntea aruncată către cer/ Un sac de osanale ți-am trimis/ Că-mi aperi în talazele de ger/ Merindele de stele și de vis.// În carnea-mi răvășită peste ani/ Tu mare și cărunt ai zăbovit/ Și-n pleava de ferigă și golani/ Deasupra m-ai purtat, neistovit.// Eu robul unui lut nemângâiat/ În suflet te amestec și te cresc,/ Dă-mi arcul de arhangheli ferecat/ Pe demoni în grumaz să-i nimeresc”.

Pot fi citate și alte poezii pentru a ilustra această direcție. Mi-a reținut atenția și Scrisoare din oraș, un efect al unei lumi din ce în ce mai polarizate. Important din punct de vedere poetic este faptul că scriitorul dezvoltă o anumită ambiguitate. Nu aveam de-a face cu nostalgie pură dictată de desprinderea de o lume presupus paradisiacă, ci mai mult cu o stare de cvasi, ce se dovedește mai fertilă din punct de vedere interpretativ. Putem doar bănui că lirica lui Ion C. Pena s-ar fi putut dezvolta spre o zonă a unor viziuni antiutopice exprimate formal într-o manieră mai apropiată de tradiționalismul gândirist decât de avangardismul cu care prezenta unele afinități. Poezia lui Ion C. Pena rămâne fatalmente în zodia lui ar fi putut să fie. Readucerea lui în actualitate este însă un gest necesar pentru cunoașterea mai în detaliu a morfologiei poeziei românești a „generației războiului”.