Oana BOCA STĂNESCU

Continuăm seria portretelor dedicate celor care au făcut cartea mai accesibilă  și au schimbat, fiecare în felul său, relația dintre cititori și lectură.  După povești venite din diferite colțuri ale lumii editoriale, ne oprim de această dată asupra unui exemplu din România: destinul unui om care a înțeles foarte devreme  că succesul unei cărți începe abia atunci când ea ajunge în mâinile  cât mai multor oameni.

Ca în multe dintre istoriile cu editori de la începuturile publishingului de carte de oriunde din lumea aceasta, și povestea care urmează este cea a unui om al cărui parcurs profesional a însemnat un amestec între vocația de editor și spiritul unui librar sau anticar. Mai exact, este povestea lui Leon B. Alcalay, cel mai cunoscut anticar și librar al Bucureștilor de altădată, dar și un editor important, cu un rol decisiv în stimularea educației pentru lectură și în democratizarea accesului la carte.

Născut în 1847, la București, într-o familie de evrei de rit spaniol, Leon Alcalay urmează clasele primare și doar două clase de gimnaziu, după care renunță la școală. Asta pentru că își dorește să intre în lumea afacerilor. Și o face chiar din adolescență. Începe ca vânzător ambulant de cărți și reviste vechi sau rare, dezvoltând încă de timpuriu un instinct comercial remarcabil.

La numai 17 ani, Alcalay reușește deja să își construiască două dulapuri pline cu cărți, pe care le amplasează la intersecția dintre Podul Mogoșoaiei – actuala Calea Victoriei – și Bulevardul Regina Elisabeta. Bucureștiul sfârșitului de secol 19 era un oraș aflat în plină modernizare, iar interesul pentru cultură și lectură creștea odată cu apariția unei societăți urbane moderne, tot mai preocupate de educație. Planul său de afaceri se dovedește inspirat, astfel că, în scurt timp, Leon Alcalay se mută într-un spațiu de vânzare „cu acte în regulă”.

La început deschide un mic magazin stradal în aceeași zonă, unde dezvoltă o librărie și o papetărie. Mai târziu, în 1883, își construiește propria prăvălie, moment care marchează și începutul activității sale editoriale propriu-zise. Aproape toate marile opere ale literaturii române și universale ajung să fie publicate de editura înființată de el și puse la dispoziția cititorilor la prețuri foarte mici, pentru a fi accesibile unui public cât mai larg.

Reală înțelegere a comerțului cu cartea  și a nevoilor publicului

De numele lui Alcalay se leagă și destinul uneia dintre cele mai iubite colecții din istoria pieței de carte românești: „Biblioteca pentru toți”, înființată de Dumitru Stăncescu în 1895 și preluată de editura lui Alcalay între anii 1899 și 1920.

De fapt, „Biblioteca pentru toți” a avut un rol esențial în consolidarea reputației și succesului financiar al lui Alcalay. Colecția i-a adus venituri importante, d ar, mai ales, i-a confirmat intuiția că literatura poate deveni un bun cultural accesibil publicului larg. Într-o epocă în care cartea era încă un obiect scump și greu de procurat pentru mare parte din populație, modelul propus de Alcalay a schimbat nu doar piața editorială, ci și felul în care lectura începea să intre în viața de zi cu zi a oamenilor.

Volumele ieftine, tipărite în tiraje mari și distribuite într-un format accesibil, au contribuit la apariția unei noi categorii de cititori: oameni care, poate pentru prima dată, își puteau construi propria bibliotecă. Banii obținuți din succesul colecției i-au permis lui Alcalay să investească mai departe în creșterea numărului de titluri și de exemplare publicate, dar și în îmbunătățirea calității hârtiei și a aspectului grafic.

Cărțile din colecția „Biblioteca pentru toți”, editate într-un format prietenos și ușor de transportat, puteau fi văzute peste tot în peisajul Bucureștiului de atunci: în biblioteci publice și private, în tramvaie, în cafenele sau în mâinile cititorilor așezați pe băncile din Cișmigiu. Succesul acesta, care demonstra o reală înțelegere a comerțului cu cartea și a nevoilor publicului, l-a făcut pe Leon Alcalay să fie desemnat ulterior vicepreședinte al Asociației Librarilor din țară.

Numele Alcalay nu însemna doar o librărie

Librăria lui Alcalay este prezentă în multe povești despre începuturile vieții culturale românești de la hotarul secolelor al XIX-lea și XX. Se spune că mulți scriitori, critici și istorici literari ai vremii veneau adesea la Librăria Alcalay. Liviu Rebreanu își făcea apariția zilnic. Pur și simplu, după ce termina orele de predat la Liceul „Mihai Viteazul”, cunoscutul scriitor lua tramvaiul 14, la care avea abonament, și mergea la Alcalay.

Librăria a cunoscut o serie de momente dificile din pricina Marelui Război, perioadă în care activitatea i-a fost întreruptă. În anul 1923, librăria a fost preluată de Iancu Șaraga și S. Schwartz, care au salvat-o de la dispariție și i-au dat o nouă strălucire, păstrându-i totuși numele de Alcalay. Asta până la legile românizării din 1940, când instituția a fost preluată de Romulus Cioflec din Cluj.

Și aici se sfârșește povestea despre Alcalay, cel care a pășit în lumea afacerilor cu cartea ca un mic anticar și a sfârșit ca un important capitol din istoria lumii publishingului românesc.

Pentru mulți dintre bucureștenii începutului de secol XX, numele Alcalay nu însemna doar o librărie, ci un adevărat punct de întâlnire a lumii intelectuale și pasionaților de lectură. În jurul rafturilor sale circulau nu doar cărți, ci și idei, conversații – se iveau începuturile unei culturi urbane moderne.

Moștenirea lui nu stă doar în librăria sau editura pe care le-a construit, ci mai ales într-o idee extraordinar de modernă pentru acea vreme: aceea că literatura nu trebuie să fie un privilegiu, ci un bun cultural accesibil tuturor. Însă ceea ce a urmărit el nu era o excepție a timpului său, ci o idee cu adevărat universală care, în forme diferite și în epoci îndepărtate, a animat numeroși vizionari ai lumii: convingerea că accesul la cultură și lectură nu este un privilegiu al aleșilor, ci o condiție esențială a umanității însăși.