Romeo Aurelian ILIE

Moni Stănilă, Colonia fabricii, Casa de editură Max Blecher, 2025

Moni Stănilă (născută în 1978, în Tomești, Timiș, a.k.a. Colonia fabricii) a studiat teologie ortodoxă la Timișoara și la Sibiu. Este poetă și prozatoare. A publicat șase cărți de poezie, două romane, două cărți pentru copii și o biografie romanțată dedicată lui Constantin Brâncuși. Cea mai recentă carte a sa este volumul de poeme Colonia fabricii – ediție definitivă, apărut în anul 2025 la Casa de Editură Max Blecher.

Colonia fabricii este, la o primă lectură, o tradițională saga de familie, pe linie masculină, formată din însemnările a trei dintre bărbații de seamă ai familiei sale: Alexandru (1900‑1984), Ion (1908‑1981) și Dan (1946‑2064), concepută sub forma a trei poeme în proză (structura trimite la genealogia lui Iisus Hristos, prezentată de evanghelistul Matei, în care sunt numiți în proporție covârșitoare doar bărbații din arborele genealogic).

Însă, la o lectură ceva mai angajată, se poate spune că cele trei secvențe sunt de fapt trei jurnale de război. Și aceasta din două puncte de vedere: mai întâi, fiecare dintre ei relatează întâmplări de pe un câmp de luptă istorică, fie că este vorba despre cele două războaie mondiale, fie că este vorba despre lupta cu sistemul comunist. Apoi, fiecare dintre ei își trăiește propriul război interior, generat atât de problemele familiale, cât și de căutările lor cu privire la sensurile ascunse ale vieții și ale morții.

Ceea ce dă forță și savoare textului lui Moni Stănilă este, după părerea mea, varietatea tonurilor aduse de cele trei personaje‑narator, în funcție de relatarea pe care acestea o fac, dar și de profilul interior al fiecăruia: fie melancolic‑tânguitor ca un perpetuu prohod, fie așezat‑resemnat ca în poveștile de la gura sobei, fie aspru‑tăios, ca un veritabil strigăt de luptă.

Dar, dincolo de diversitatea tonurilor, firească prin faptul că avem de a face cu trei bărbați cu personalități diferite, cele trei voci sunt unite atât prin faptul că fiecare dintre ele transmite un fior al suferinței, cât și prin faptul că niciuna dintre ele nu uită să se raporteze la dimensiunea religioasă, duhovnicească a vieții, și, în mod concret, la modelul suprem – Iisus Hristos: „În Evanghelii ni se spun multe lucruri frumoase, pilde și învățături. Iisus ne‑a vorbit. Se dau multe detalii, sunt epitete, comparații, parabole, pericope. Doar răstignirea se tace. Se tace și se face. Sunt câteva verbe, parcă 8: L‑au luat, L‑au bătut, L‑au batjocorit, L‑au dezbrăcat, L‑au răstignit, L‑au străpuns, L‑au coborât, L‑au îngropat. Ne‑au luat, ne‑au dus, ne‑au pus să tragem, au tras în noi, ne‑au înfometat și ne‑au abandonat. În Alpi”.

Nu întâmplător acest fragment este dispus la începutul volumului. Întreaga sagă a familiei pare să stea, astfel, sub semnul unei răstigniri perpetue, dar și sub promisiunea Învierii, manifestată la timpul prezent continuu.