Paul MIHALACHE

Dana Ștefan, #deshumări, Tracus Arte, 2025

Dana Ștefan (n. 1980) este absolventă a Facultății de Filosofie, actualmente profesoară de limba și literatura română. După ce a debutat în 2019, sub pseudonim, a publicat în 2025, la Editura Tracus Arte, volumul #deshumări. Titlul (un hashtag – care marchează actualitatea digitală – urmat de un termen din jargonul funerar) poate induce în eroare. Nu este vorba doar despre dezgroparea morților, ci și de o dezvelire a straturilor memoriei, a doliului personal și a traumei colective.

Cartea este un hibrid de proză poetică, jurnal fragmentar și mărturie terapeutică, unde granițele dintre genuri se dizolvă. Este o aletheia, o încercare de dezvăluire a ceea ce se ascunde în spatele uitării. Textul nu se oferă cititorului ca narațiune închisă, nici ca discurs confesiv stabil, ci mai degrabă ca succesiune de fragmente în care sensul apare, se deplasează și se retrage, lăsând în urmă o traseologie a memoriei.

Textele Danei Ștefan funcționează ca o poetică a instabilității sensului. Nimic nu este fixat definitiv, iar imaginile se reorganizează constant. Ele par să provină dintr‑o memorie fragmentată, uneori onirică, alteori brutal concretă. De exemplu, secvența copilăriei în care apare bebelușul introduce simultan tandrețe și neliniște: „mama mi‑a spus că e cutremur să nu mă sperii/ am sărit din pat am înșfăcat bebelușul și‑am început/ nani‑nani.” Această scenă aparent domestică este în același timp destabilizată de un eveniment exterior, cutremurul: spațiul intim al familiei nu este niciodată complet protejat de lumea de afară. Realitatea intră în text ca o vibrație, ca o zdruncinare literală.

Poemele, evident autobiografice, nu cad în sentimentalism excesiv. Dimpotrivă, există adesea o ușoară ironie implicită, o conștiință a faptului că memoria deformează realitatea. Această distanță se simte mai ales în modul în care sunt redate episoadele familiale. Ele sunt încărcate de emoție, dar păstrează în același timp o neutralitate a observației.

Cartea se structurează organic în jurul a două axe majore: doliul (care domină prima jumătate) și iubirea, ca formă de supraviețuire (în cea de‑a doua). Între ele pulsează istoria colectivă – Revoluția din 1989 și războiul din Ucraina – ca fundal care transformă experiența personală în simptom al unei întregi generații. Nu este exhumat doar trupul tatălui, ci și trupul social al României postdecembriste, cu rănile sale încă supurânde. Dana Ștefan nu scrie doar despre moartea clinică; ea deshumează memoria ca pe un cadavru, o spală, o privește în ochi (adesea cu ochii unui chirurg) și o readuce la suprafață pentru a o înțelege: „21‑22 prin gând mai pătrund din când în când cioburi de sticlă”. Copilul de cinci ani vede totul „în direct”: „În direct am văzut gloanțele trase la televiziune,/ care brăzdau cerul ca niște comete prevestitoare/ […]/ Tot în direct am văzut și morții întinși unul lângă altul pe asfaltul rece pe care sângele închegat se amesteca cu stele”.

Revoluția este deopotrivă un eveniment istoric și un spectacol domestic. Televizorul stricat devine metaforă a unei generații care a privit istoria în reluare, iar urmele de gloanțe pe fațade sunt cicatrici colective pe care tatăl le arată fiicei „ca singura lecție de istorie pe care/ n‑o s‑o uit niciodată”. Contrastul dintre „alimentarele goale” și „vitrinele decorate cu globuri mari și beteală” dezvăluie absurdul unei sărbători de Crăciun pe un câmp de luptă – temă reluată mai târziu în raport cu războiul din Ucraina.

Prima secțiune a volumului este dominată de figura tatălui, mort în pandemie, și de ritualurile doliului. Poemul „Sifoane. Sicrie” se deschide cu o confesiune șocantă, care anticipează întregul demers al cărții: „Eu l‑am omorât pe tata./ Se făcea că înfigeam un cuțit mare de măcelărie în coșciugul lui/ Cuțitul trecea de florile albe de crin, le reteza mirosul și‑l transforma în roșu”. Acest vis recurent nu este doar o imagine menită să frapeze; el funcționează ca simbol al vinovăției supraviețuitorului, dar și ca ritual de exorcizare. Cuțitul devine instrument de autopsie a memoriei: coșciugul este tăiat pentru a scoate la lumină ceea ce a rămas nespus. Tatăl nu moare o singură dată; moare de fiecare dată când fiica îl exhumează în vis, în amintire, în scris. Același motiv reapare în „Centura poate salva vieți”: „Erai prea mândru să‑i lași să‑ți pună pampers/ Ai ales să mori demn, nu înainte de a le cere să‑ți pună proteza./ Morga e lângă maternitate”. Juxtapunerea morgă‑maternitate nu este accidentală. Ea revelează hermeneutica circulară a vieții și a morții, privite ca fețe ale aceleiași monede. Tatăl se agață de ultimele resorturi ale unei demnități precare, iar fiica, prin refuzul de a‑l privi în sicriu, își asumă propria orbire protectoare.

O sincopă a ritmului

Partea a doua a volumului schimbă registrul, dar nu și intensitatea. Iubirea devine o altă formă de exhumare (înțeleasă aici nu doar ca ex humus – scoatere din pământ – ci ca scoatere în lumină). În loc să dezgroape morții, ea revalorizează corpul.

Secțiunea #romantice introduce un al doilea corp – privit din perspectivă erotică – care devine oglindă și contrapunct al corpului absent al tatălui. „Pentru mine ochii tăi sunt verzi/ așa cum nu i‑a mai văzut nimeni”. Verdele ochilor tatălui („ochii mai verzi ca niciodată”) reapare în ochii trupului gol, privit în oglindă, însă transfigurat: nu mai este verdele morții, ci verdele vieții care refuză să moară. Dacă ar fi de semnalat o mică rezervă în privința construcției poetice, aici ar fi locul: unele pasaje erotice, deși bine conturate, riscă să dilueze tensiunea hauntologică. Metafore ca „Între noi/ un câmp de lalele cu miros de spumă de lapte”, pot lăsa impresia unui supliment ornamental care nu reușește întotdeauna să se integreze organic în economia doliului. Nu este o slăbiciune majoră, ci mai degrabă o sincopă a ritmului – ca și cum autoarea ar fi vrut, pentru o clipă, să protejeze iubirea de spectrul morții.

Apropierea de frontiera ucraineană transformă erotismul în act de rezistență. „Alege tu să frămânți în mâini trupul femeii/ ce va fi și ea, foarte curând, pământ”. Corpul iubit devine „câmp de luptă demn de a fi cucerit”, iar florile care „răsar din buric, dintre sâni, de sub pleoape” pot fi interpretate în cheie biblică: iubirea ca înviere înainte de moarte. Dana Ștefan inversează sensul exhumării: dinspre trecut spre prezent, dinspre doliu spre eros.

Un alt fir roșu este copilăria marcată de sărăcie, însă care, cel puțin în memorie, nu și‑a pierdut magia. Din „Copilării” și „Amintiri din copilărie”, aflăm despre cei opt frați care mergeau cu rândul la școală cu o singură pereche de cizme, în timp ce mama tricota „doi pe față, doi pe dos”. Aceste amintiri nu sunt în primul rând nostalgice, cât materiale de construcție pentru identitatea adultă. „Pantalonii din pătură putredă” care se rup „în fund la prima mișcare mai iute” rămân emblemă a unei sărăcii care marchează ireversibil, dar și a unei rezistențe prin umor, care permite supraviețuirea.

Volumul culminează cu o conștientizare dureroasă: exhumația nu vindecă, ci doar luminează rana. În poemul care dă și titlul volumului, „Deshumări”, Dana Ștefan scrie: „Scormonesc în trecut/ printre zile și ore putrede/ Singura speranță sunt pantalonii tăi,/ lăsați în poziție de rugăciune pe marginea patului”. Pantalonii goi sunt relicvă sacră, ultimul obiect care încă „se roagă” pentru cel plecat. Cartea întreagă pare să lase un spațiu liber, asemenea unei haine fără purtător, astfel ca cititorul să o poată umple cu propria memorie afectivă.

Autoarea nu ne oferă consolări, ci unelte. Ne învață că singura modalitate de a trăi cu morții este să‑i scoatem periodic la lumină, să‑i spălăm, să le privim rănile, apoi să‑i punem înapoi în pământ. Volumul este, în ultimă instanță, un act de iubire radicală: iubirea care refuză să lase morții să moară a doua oară, în uitare.

Este, în sens riguros, o meditație asupra doliului, o tentativă de work of mourning care sfârșește, în mod natural și uman (spre deosebire de teoria freudiană) în impossible mourning, într‑o imposibilitate asumată de a reprima legăturile emoționale cu cei morți, de a pune definitiv capăt doliului. Prezența lor rămâne permanent o absență care bântuie. „Nu pot să vin, aici sunt viu”, îi spune tatăl din camera luminoasă, dar zăbrelită – ca într‑o mostră de hauntologie. Mortul este mai viu decât vii, pentru că el nu mai are de ce să moară.

Deși refuză ipoteza unui catharsis (care n‑ar fi fost altceva decât o excrescență în corpusul afectiv al volumului), Dana Ștefan reușește să transforme durerea cea mai intimă într‑o experiență universală. #deshumări nu este doar o carte despre moarte, ci una despre modul în care poți să rămâi viu după ce ai murit odată împreună cu cei dragi. Cartea nu vindecă. Bântuie. Și tocmai de aceea rămâne vie.