Șerban AXINTE

Gestica Untergrund

Florin Dan PRODAN, Untergrund, Junimea, 2023

Florin Dan Prodan reușește în Untergrund să descrie o realitate înregistrată de la un anumit nivel primar al percepției. E o poezie a unor gesturi ce nu vor să însemne altceva decât abandon în numele fidelității față de sine. E poezia celui care nu mai speră ca ceva semnificativ să‑i rețină atenția. Lumea lui Florin Dan Prodan conține toposuri exotice diverse. Poetul pare angajat într‑un proces de cunoaștere nemijlocită a unor spații pe care alții le ating doar prin imaginație. Nevoia lui compulsivă de a călători nu se soldează cu realități înregistrate fidel. El nu profită de situația lui de permanent globe‑trotter, în sensul că nu produce fișe de călătorie, poetizate sau nu, ci înregistrează marginal unele aspecte. Nimic nu mai are puterea de a‑l lua prin surprindere pe cel care și‑a aflat identitatea inside zone.

Florin Dan Prodan e cel care explorează periferia, dar nu într‑un mod manifest. Referințele sale sunt din literatură și cinematografie, dar fără ca acestea să apară direct, ci doar reprezentate prin unele detalii ce riscă să rămână insesizabile la lectură: „Aici se adună numele: aici uiți cum te cheamă/ și cum îi cheamă pe ceilalți; bei o apă care te duce/ cu ea;/ dungă roșie, covor lung, cu colți de șenilă/ și șolduri de pești, de păstrăvi de/ taie cu aripi: coada lui strălucește ca/ ochii tăi, apoi e un ochi de‑al tău” („Nostalgia”). Există și trimiteri directe. Ele au rolul de a trasa unele identificări asumate: „ce/ legătură poate fi/ între icoana făcătoare de minuni/ și lupul de stepă –/ asta mă întreb și eu –/ dacă biografia mea/ poate accepta”.

Cartea lui Florin Dan Prodan e alcătuită din patru cicluri: Zone, Agentul haosului, Orașul interzis și Whatsup. Aceste secțiuni se disting nu doar tematic, ci și prin geometria versurilor. Poeziile din cel de‑al doilea ciclu sunt scurte, percutante, scrise parcă într‑o stare de pierdere a vitalității. E punctată astfel o letargie a lirismului ce plusează semantic în favoarea unui alt model identitar: „câte speranțe/ tot atâtea/ adevăruri inutile/ câte mașini/ tot atâtea versuri/ rapide/ vrafuri de cărți/ și de joburi/ all meaningless/ fuckinshit” („Câte”). Nu avem de‑a face cu o retorică a prăbușirii. Căderea nu are nimic emfatic. Nu se pune deloc accentul pe dramele interioare ale individului, nu se face caz de situația existențială precară. Totul e resimțit ca tautologie. Nici măcar suferința nu mai poate însemna ceva doar prin ea însăși. Gestica untergrund exclude orice formă de patetism, gestica untergrund elimină din ecuație utilitatea lumii.

Poezia lui Florin Dan Prodan capătă forță prin acumulare. Unele texte par în primul moment simple flash‑uri ca și cum scriitorul și‑ar pierde interesul pentru acel mic fragment din realitatea sa pe care îl scoate inițial în evidență: „fluturi cirotici la ferestre de spital/ tineri în discoteci la mare/ poezia e dintr‑o altă viață” („Mda”).

Fragilitatea de esență a lumii lui Florin Dan Prodan e dată de neîncrederea pe care poetul o manifestă față de valorile mainstream. Textele din Untergrund promit o explozie, o dinamizare a perspectivelor care însă nu se mai produce. Tot ce se articulează se dezarticulează până la urmă. Periferia rămâne singura formă coerentă de realitate pentru că aceasta nu emite pretenții: „e o camera, e întuneric, o fereastră/ cu gratii, o ușă neîncuiată/ să mai scriem sau nu viața curge așa simplu/ și mai sunt câteva continente până la moarte/ și o scrumieră plină cu organisme modificate/ genetic/ și atâtea sms‑uri pierdute‑n spiralele and/ nu mai ajung prin cătunul ceții la nici un drum/ drept și sincer/ nu mai ajung la izvorul hârtiei/ tristețea frige inimi de celuloză/ unde s‑a dus și noaptea asta?” („Tigri”). Poezia lui Florin Dan Prodan propune o asumare a subteranei ca model existențial. Prin acest filtru poate fi citită întreaga carte.

Există și unele poeme aluvionare, nu ca dimensiune, ci ca mod de organizare internă a textelor. Acestea denotă o bună stăpânire a unor tehnici de construcție. Mă refer în principal la acele texte delirant‑imaginative, populate cu tot felul de eroi harmsieni aflați în derivă de la natură. În unele situații nu e vorba despre lipsa logicii, ci despre logică declișeizată la care ajungi doar când migrezi spre margine. Dintr‑un punct foarte jos poetul transcrie prezentul încercând să deceleze din el o lume dispărută: „Toți poeții din Rainbow îs cam morți, cam plecați […]/ Scaunele goale și tocite te îndeamnă să te ridici. Tu crapi sticla și/ scrii. Scormonești prin fum. Poate mai găsești un/ cuvânt acolo. Alt rând, vă rog. Pentru toată lumea/ de altădată”.

Mantra ca reverb metatextual

Dan Cristian IORDACHE, Om Flip, Junimea, 2023

Dan Cristian Iordache a publicat până în prezent mai multe volume, toate de bună calitate, dar la deplina maturitate artistică (dacă așa ceva există cu adevărat) a ajuns prin Scrisori pentru Saraswati (2021), o carte care m‑a impresionat mult prin substratul ei oriental și prin expresia rafinată și memorabilă. Din unele puncte de vedere, Om Flip e o continuare și o amplificare a cărții menționate, cu toate că titlul ne trimite cu gândul spre altă arie tematică.

Cartea își conține și își impune propria poetică și, totodată, propriul model de funcționare. Sundaranana (arta de a trăi) nu e un simplu refren, ci o adevărată mantră ce aduce sacralizare actului scrierii aflat în coabitare cu cel al ființării. Dan Cristian Iordache scrie o poezie ce necesită o complinire muzicală, nu pentru că textul nu ar fi suficient pentru comunicarea acestui tip de emoție, ci pentru că actul sincretic ar conferi întregului o spațialitate, un reverb metatextual. În plin postumanism, autorul propune o carte centrată pe om ca parte a lui Oṃ maṇi padme hūṃ – fraza esențială a culturii tibetane ce sintetizează toate învățăturile lui Buddha. De asemenea, mantra om sau aum este mantra mantrelor, cea mai veche și mai cunoscută din lume, fiind simbolul primar al lui Dumnezeu. Pe de o parte, avem de‑a face cu omul în continuă rotire, pendulare, rostogolire, pe de ală parte, există și această tendință a ființei de a se îndrepta spre cunoașterea luminată. Dar aceste două ipostaze nu se exclud reciproc. De fapt, se presupun una pe cealaltă.

Lumea e guvernată de o entitate ce se auto‑luminează, dar care își reprimă însușirile evidente. Cine luminează de fapt lumea? În poezie, întrebările par a fi adevăratele răspunsuri: „pentru ce să ridic brațele să‑ți mulțumesc?/ nu este nici o persoană care să accepte gestul/ când totul e înlemnit sub cerul albastru./ nici frig, nici cald, doar un cetățean depășit istoric/ înaintează cu spatele, ținând de coadă un șarpe./ el are ochii și mâinile tale, părul sau alte instrumente care știau,/ în felul lor, să vorbească cum vorbesc amprentele./ toate, toate, ca un pescăruș grațios și precis,/ un tablou conștient care așteaptă iarna”. Interogațiile mai mult sau mai puțin retorice continuă, reapar în mai multe puncte strategice ale cărții. Întrebarea articulează o voce, iar suma lor conferă contur uneia singulare și multifațetate, mărturisind ceva despre unitatea pierdută a lumii, rezultat al unui sine contradictoriu. La unitate se poate ajunge însă chiar prin explorarea acestui sine contradictoriu cu tot ce aduce el lumii.

Dimensiunea spirituală a discursului lui Dan Cristian Iordache nu provine doar din rezonanțele sanscrite ale textului și din muzicalitatea dictată de unele inserții proprii arealului amintit, ci și din idealul atingerii unei anumite stări de contemplație. În carte există referințe la mai multe texte sacre, cu toate că nu se insistă prea mult asupra lor. Poemul Om Flip nu e supraîncărcat din punct de vedere semantic. Micile narațiuni din care e compus aproximează natura tematică a interogațiilor auctoriale. Curge și se dezvoltă natural, adună în sine o memorie reziduală în care sunt dizolvate fragmente din realitatea de zi cu zi, dar și din cea onirică. Nimic nu este livrat în mod direct, ci pieziș. Poetul vorbește despre sine prin raportare la unele figuri emblematice ale spiritualității trans‑religioase: „nimic nu poate să mă determine/ să nu‑mi măsor pașii, la urma urmei, o privire la locul ei/ e cheia care deschide tot universul, mișcarea cetaceelor în ocean./ am fost și eu nebun, dar nu stricat. nu am bătut cu pumnul în masă./ uneori îmi atârnă capul. cum o fi fost Iisus la sfârșit,/ pe crucea Lui legendară, pentru că indirect sau pe bune/ și eu am fost bătut. nu fac minuni, nu vindec, nu învăț pe nimeni,/ doar înviez într‑o tăcere ca o pajiște verde, fără linie la orizont”.

Cel care scrie încearcă să ajungă la autenticitatea unor acte. Din acest motiv își pune și întrebări de natură morală, fără a ajunge însă la un anumit ethos ce ar fi putut disipa emoția autoscopiei. Dar ceea ce impresionează în cel mai înalt grad în poezia lui Dan Cristian Iordache este modul aproape impersonal în care vorbește despre sine și despre avatarurile sale. Registrul înalt și cel minimalist reușesc să coabiteze în poezia sa tocmai din acest motiv. Temele covârșitoare sunt tratate fără o implicare pătimașă, poetul încercând să funcționeze ca un filtru curat pentru o realitate fatalmente impură. Această carte-poem este o construcție solidă și cursivă. Ea mărturisește ceva despre om, în încercarea acestuia de a‑și depăși condiția și de a deveni un aum, dar, la baza oricărei construcții, a oricărei temelii se află de fapt „om flip”.

Banalizarea absurdului

Călin DĂNILĂ, Orchestra π, Junimea, 2023

A privi lumea în ansamblul ei este o utopie. Asta în condițiile în care vederea este din punct de vedere cognitiv fragmentară. Focalizarea pe un obiect anume reprezintă de fapt limitarea vederii. Pentru că, nu‑i așa, „punctul de vedere e punctul de orbire”, dacă ar fi să‑i dăm dreptate lui Elias Canetti. Refacerea întregului e posibilă totuși prin intermediul ficțiunii. Pentru că ce altceva poate fi encatenarea subiectivă a unor fragmente de realitate/ de vedere decât ficțiune. Călin Dănilă aderă prin Orchestra π la o anumită poetică a fragmentarului tocmai într‑o perioadă în care mulți dintre scriitori au revenit la acea narațiune cursivă, care implică ideea de construcție, de arhitectonică. La alibiul postmodernismului, foarte mulți autori au început să scrie fragmentar, incoerent și nestructurat, pretinzând că prin asta pot surprinde cel mai bine incoerența lumii înseși. Unii, foarte puțini, au reușit să scrie texte de mare valoare. Cei mai mulți însă nu au făcut altceva decât să‑și mascheze lipsa abilităților creatoare.

Am scris cele de mai sus din dorința de a afirma cu toată responsabilitatea că autorul Orchestrei π, Călin Dănilă, a reușit să evite de la bun început pericolul falsificării de sine, în condițiile în care cartea e greu de încadrat într‑un gen anume. E proză scurtă, roman fragmentar sau poem? În cazul lui Călin Dănilă, fragmentele de realitate înregistrate printr‑un anumit „joc al privirii” suferă o permanentă transformare. Din ființe din carne și oase rămân doar niște gesturi. Vocile protagoniștilor sunt de fapt vocile naratorului.

Nu e puțin lucru să scrii o carte-poem în care există tot felul de personaje și de întâmplări ce nu au relevanță decât dacă sunt puse în relație de autor. Biografie ridicată la puterea ficțiunii. Autorul își creează un narator care ia lumea și pe el însuși în balon. Banalitatea fiecărei zile e minată de tot felul de apariții pitorești și, în același timp, absurde. „Orașul” ține în primă instanță de un simplu artificiu narativ. Dar, se va vedea pe parcursul lecturii, acesta are un rol mult mai important în economia cărții.

Iată incipitul Orchestrei, din care citez in extenso: „De pe banca pe care a dormit, Ștuț vede cum prima rază de lumină exersează o lovitură precisă în turla catedralei, apoi se desfășoară ca un covor rulat invadând toate încheieturile orașului. Ca în fiecare dimineață, își târâie picioarele până în fața cofetăriei Liliacul, se oglindește în vitrină și rostește: inexplicabil! Cu sau fără liberul arbitru. Dacă ai curajul să ieși pe portiță, neputința te zdrobește și te orientează ireversibil către o viață fără sens. Dar tot neputința l‑a învățat că orașul este o secreție a nevoilor omului de a pune în ordine materia la îndemână. Un pas mai încolo și ești înghițit în desimea umbrelor, așa încât fumul unui chiștoc de țigară este o existență de granit, iar liberul arbitru o tencuială pe fața unei conversații pe care a avut‑o noaptea cu ea însăși. Forța necunoscutului nu trece de umbra noastră. Orice strădanie de a depăși această limită este o ejaculare prematură. Când spun asta vreau să fiu atât de silențios încât liniștea să se împiedice de ficatul meu. Plouă. Orașul are nouă ani. Clovnul Matei e fugărit în arenă de un rățoi”. În acest fragment putem găsi aproape toate tehnicile utilizate de autor în întreaga carte. Cititorul ar fi îndreptățit să se întrebe cine povestește? Naratorul e unul dintre personaje sau este o instanță neutră și omniscientă pentru că are în posesie întregul ansamblu.

Intrăm în miezul cărții și găsim un răspuns. În secolul XXI nu mai putem utiliza anumite concepte ale secolului al XIX‑lea în stricto senso. Omnisciența implică acum un anumit psihologism. Așadar naratorul își cunoaște bine personajele, dar nu pentru că ar putea vedea prin zidurile caselor acestora, ci pentru că există un spațiu psihic comun tuturor. Naratorul își cunoaște protagoniștii în aceeași măsură în care se cunoaște pe sine. Diversele situații descrise în carte, pseudo‑cugetările despre sensul vieții sau natura umană, cărora li se adaugă un întreg registru onomastic (Ștuț, Șurubel de la etajul 1, Fuli, Pachiu, Nelucu‑făr‑de‑pereche) par a impune o lectură de tip ludic. Gestica personajelor tinde spre un anumit absurd condus spre ultimele lui consecințe.

Cu alte cuvinte, gestica absurdă se banalizează și devine adevărata normalitate. Cartea este un poem pentru că între secvențele narative (prozastice) există un liant poetic. Înțelegerea lumii se face prin ricoșeu, prin tot felul de atribute care ies din sfera liniarității lumii. Naratorul iese în stradă și vede tot felul de oameni care și‑au ieșit din limitele firești. Nu există însă nicio intenție satirică, cum nu există nicio bravură etică. Anormalul este privit cu o oarece empatie. De ce? Pentru că acești „deviați” sunt firi contemplative obișnuite să trăiască mai mult în propriile transe decât în concretul aspru al fiecărei zile. Incertitudinile lui Constantin, de pildă, îl transformă pe acesta într‑un personaj ce‑și contemplă propriul gol interior. Ce iese din această ducere la extrem a unui gând? Iese identitatea fiecăruia în raport cu cât poate suporta. Cartea e construită conform unei arhitecturi a golului. Totul e gol sau se manifestă prin diferite alte forme de punere în evidență a vidului.

Orchestra π e recuperarea unui univers interior și a unei vieți resimțite ca iraționale. Este marele alibi pe care autorul ei îl are ca să nu participe la o viață comună și aridă, ca să trăiască așa cum o face personajul din cartea sa, un protagonist sinteză a multor altora. Călin Dănilă știe că realitatea e cu totul altceva decât ceea ce ni se înfățișează privirii. Din acest motiv e nevoie de o contra-privire, de una piezișă. Vocile din carte, sunetele „orchestrei” par atonale. Dar dodecafonia nu e un scop în sine. Este, poate, o cale neconvențională și derutantă de impunere a unei idei de o gravitate de‑a dreptul tulburătoare: comedia – ultimul stadiu al tragediei.