Cristina CHIPRIAN

Cassian Maria Spiridon, Cu o bufniță pe umăr, Junimea, 2025

După multe cărți publicate și multe îmblânziri de cuvânt, poetul Cassian Maria Spiridon s‑a dedicat modelării timpului și spațiului, în ipostazele lor de flux și cuantă, adică de manifestare totală. Remarcăm preocuparea constantă pentru a redefini starea de a fi, virtualitatea de a deveni. Noul volum clădește treptele înălțării din sine, către Sine. Cărțile volumului conturează viziuni prinse între abstract și concret, acesta din urmă fiind, în fapt, o opțiune: „Stau orizontal cu planeta”, „Haina primită de la zei”, „Cu întreită dragoste”, „Pe nisipul bătăliilor”, „Cu o bufniță pe umăr”. Universul liric se abstrage din celest, divin, eroic și accede spre recuperarea Ideii, atât cât poate spera la aceasta un simplu om purtând ca semn de recunoaștere înțelepciunea. Există acel „cineva care spune corect orele”. Dorim oare să înțelegem mesajul său?

Pătrundem în universul marcat de semne, menajând misterul și plăcerea eternității. Suntem urmăriți de umbra care se proiectează asupra noastră și de umbra care pornește din corpurile noastre. Ea stă orizontal cu planeta și se strecoară în orice fantă, împotrivindu‑se singurătății. Este umbra de contur, „cu acuratețea lui Magritte”, umbra care dă suflet. Astfel se deschide universul poetic al volumului. Diverse ipostaze se succed apoi, arătând că lumea poate fi privită și altfel. „În sânge vremea‑i tânără/ gata să sfâșie.” Sufletul se pregătește să experimenteze „cercurile dantești”. Jocul vârstelor conferă măreție: „e un pumnal imaginar”, primit în vremea când barba abia începea să se arate. Este un joc de‑a tinerețea care știe că suferința cea veche nu va lăsa bătrânețea să se apropie. Cu foarte multă determinare, instanța lirică rătăcește pe toate rutele terestre, apoi celeste, printre morminte, căutând un loc. Probabil că trebuie să mai aștepte, până când „nu vor mai exista închipuite urgențe”. Din perspectiva aceasta, soluția apropierii de strămoși pare inoperantă. Proiecții ale spațiului vast și pur se confruntă cu proiecțiile limitei și întinării. Și „întreaga planetă se învârte în sfera de cristal a veșniciei”.

Inima rămâne fără trup

O evadare în imponderabil reunește frânturile de materie care pot să planeze și zborul eșuat: „lopătăm cărări necesare/ până pașii noștri calcă împreună (…)/ aurora coboară în risipă/ pe cerul nopților albe”. Impulsul de zbor revine mereu, împreună cu simboluri ale neliniștii (cresc vulturi; licurici bezmetici). Se iscă „o albăstrime” care absoarbe, inima rămâne fără trup, totul se strecoară prin „sita nopții”. Evadarea în iubire este glorioasă, fenomenală („spre lumina increată”). Ipostaza divină a umanului se desăvârșește în primăvara iubirii (precum un zeu străpuns de fulger). Omul simplu evoluează în slavă, într‑un scenariu al Cinei celei de taină reiterat într‑o Italie modernă: „am prânzit împreună/ într‑un bistrou (…)/ plăcinta/ era bună la gust/ precum viața”.

Asociindu‑și constant divinul și cosmicul, instanța lirică acceptă moartea ca pe un destin glorios, într‑o confruntare perpetuă: „mai sunt speranțe/ vine un alt anotimp (…)/ rămân/ sub stele ce palpită/ fie ele perseide (…)/că ne mișcăm/ la fel de vii/ precum un steag/ când vântul nu se mai oprește”. În atmosfera înaltă a victoriei se conturează cavalerul „hotărât să înfrunte/ nebănuitele fiare și mori părăsite”. Și totul se întâmplă ca o adulmecare, ca o căutare subcerească a planetei. Imaginile luptei conotează bucuria de a trăi și iubirea: „e de ajuns iubire/ să‑mi însoțească drumul de gloanțe pregătite”. Pentru că există o motivare a luptei. Atins de „săgețile luminii”, de „săgețile ierbii”, de trasoare și drone, poetul își așteaptă gloria. Spațiul său este vast, „în bătaia vânturilor cosmice”, „una cu cerul și pământul cel viu”. Pasărea cuprinsă de foc nu renunță la zbor, „ca în copilărie/ când își aștepta hrana/ iar haina ei e tot mai fierbinte”.

Ca o închidere a volumului, textul construit pe motivul bunei alcătuiri a lumii readuce în atenție perfecțiunea cu care trebuie să acceptăm să trăim: „tot ce se vede/ stă‑n soare și plânge (…)/ în cer sunt abacuri/ ce știu socoti fără greș (…)/ chiar și când sufletul tău/ un pribeag/ își caută trup/ e bine…”.

Suntem convinși, în final, că poezia este leacul tuturor relelor din lume, că moartea este răsplata pentru gloria de a fi trăit, că în preajma noastră răsună versuri tămăduitoare pentru durerea de a fi și pentru neastâmpărul eternei tinereți – versuri pe care le scrie, cu pana păsării ce arde, poetul Cassian Maria Spiridon.