Et in Arcadia ego! Cu Horia Bădescu

Ioan-Aurel POP

Horia Bădescu, La răsărit de Paradis. Cronica unui deceniu, Școala Ardeleană, 2026

Horia Bădescu s‑a mișcat în elita europeană a poeziei, a gândirii poetice, a eseului; „comesenii” lui știau că „poezia este religia originară a omenirii” (cum zisese Novalis); și mai știau că poezia nu a schimbat lumea, dar ne‑a făcut și ne face să visăm… Și ce poate să fie mai frumos decât visarea? Ea poate naște și paradisuri, față de care noi am putea fi la Răsărit, dar nu mai contează, fiindcă Răsăritul și Paradisul sunt totuna.

Horia Bădescu scrie despre identitatea europeană în deplină cunoștință de cauză, fiindcă el este un european. Cât de necăjit era când se uza și abuza de sintagma „intrarea noastră în Europa” și cât de mult se străduia în Europa, mai ales în spațiul cultural francofon și neolatin, să inducă ideea cunoașterii românilor și a României! Pe câți încrezători și neîncrezători i‑a adus la Cluj, în Transilvania și Maramureș, el argeșeanul! Dar un argeșean naturalizat perfect, descins din spița domnească din Curtea de la Argeș. Acolo, „datina străbună era mai mult decât o lege”.

Știe despre cele trei ramuri ale creștinismului, dar ale unui creștinism care pune iubirea de la temelia universului și în fruntea societății actuale. O elogiază pe o Doamnă a culturii românești, Rodica Pop, punte de legătură cu Belgia, face traduceri din poezia medievală, franceză și belgiană, se întrece cu Romulus Vulpescu, cel care‑și scoate pălăria în fața unui Villon, răsădit cel mai bine în românește de Horia. Îl laudă și preamărește mereu pe Gérard Bayo, cu drumurile lui în Maramureș, întâlnit pe‑acolo cu Gheorghe Pârja din Desești. Dar drumurile sale sunt, de la un timp – de când se înnoise timpul – europene, cu Bienala de poezie Liège, cu evocarea surorii Monseniorului Ghyka, cu străzile din Namur. El a dus mereu cu sine mesajul poporului român, „nici mai bun, nici mai rău” ca alte popoare, cum ține să precizeze adesea. Se mișca în lumi multe, pe o paletă largă, de la Arthur Rimbaud și Roger Martin du Gard până la Martin Opitz și la Gérard Bayo, „bolnav de România”, locuitor în Montmartre, unde „Parisul a rămas Paris”.

Ne plimbă prin Chartres, cu vitraliile sale salvate, cu sfinții cu nasurile retezate la Marea Revoluție și se întoarce la Festivalul internațional de poezie Lucian Blaga, alături de Liviu Petrescu, Tudor Cătineanu, Doina Cetea, Rodica Pop, Tudor D. Savu și are nostalgii, bune pentru setea de poezie, cu evocarea lui Topîrceanu: „Unde este vremea‑aceea de altădată/ Când Mihai Viteazul știa să se bată?”

Are revelații când vizitează Muzeul Evului Mediu de la Cluny, unde descifrează „Preistoria Evului Mediu” și unde îi revine pofta pentru Villon. Se bucură ca un copil de moștenirea Occidentului, dar remarcă, alături de oaspeții săi occidentali, că „originalitatea cuvintelor este mult mai mare în Est”. Iar Clujul, cu „toamna lui nebun de frumoasă”, înseamnă, de fapt, viața era „nebun de frumoasă” și fiindcă poezia era la ea acasă.

Regretă, alături de unul dintre interlocutorii săi, că Eminescu nu a fost tradus integral în franceză și reproduce avertismentul „Feriți‑vă să băgați economia de piață în cultură!”, al aceluiași Gérard Bayo, care spunea despre maramureșeni că sunt „neam de regi”.

Discută problema Europei și o întoarce pe toate părțile, ca filosofii de talia lui George Uscătescu, premiat al festivalului Blaga în 1994. Revine mereu la matcă, deoarece nu vrea să se risipească: „Ca să nu te risipești, întotdeauna trebuie să‑ți cauți originile!”. Se întreabă dacă istoria are logică și ajunge la concluzia că istoria e ca viața.

Cum se „româniza” Parisul

Are și episoade sui generis, cu Adrian Marino criticându‑l dur pe Charles Carrère. Evocă scene multe de la Ministerul de Externe, de la Centrul Cultural Român și de la Ambasada din Paris, cu Adrian Dohotaru, Virgil Tănase, rezident și el pe Rue de l’Exposition și la Hôtel de Béhague. Vedem cum au făcut istorie Colocviile Blaga de la Paris și cum se „româniza” Parisul câteodată, prin români și francezi deopotrivă, precum Georges Castellan, Jean Nouzille, Jean‑Paul Bled, Jean‑Noël Grandhomme, Virgil Cândea, Cristian Popișteanu, Viorica Moisuc, Paul Dimitriu, Dorin Matei, Traian Sandu sau Matei Cazacu.

Ca diplomat, Horia Bădescu a susținut mereu, a animat de‑a dreptul francofonia, Uniunea Latină, imnul nostru între latinitate, cu oameni ca: Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Basarab Nicolescu, Ana Blandiana, Dan Hăulică, Laurențiu Ulici. Are și acum nostalgia Parisului, cu Sena, cu podurile Senei, cu Notre‑Dame, cu Montmartre și Montparnasse, cu librăriile FNAC, cu saloanele de carte. Îi evocă, făcându‑le câteodată adevărate portrete, pe George Astaloș, Caius Traian Dragomir, Sabin Pop, Thierry de Montbrial, Maurice Druon, Sanda Stolojan. Cu unii am avut și eu norocul să mă împărtășesc, sorbindu‑le amintirile, cuvintele înțelepte, erudiția și cultura. Maurice Druon, secretar perpetuu al Academiei Franceze și membru de onoare al Academiei Române, scria: „De la Paris, și nu din altă parte, s‑a făcut auzită în Europa vocea fondatorilor independenței românești […], de la locul pe care limba franceză l‑a avut, de aproape două secole, în publicarea lucrărilor literare, istorice, științifice, diplomatice ale inteligenței românești, […] de la poeții, dramaturgii, filosofii, tragicii români care, de la contesa de Noailles, născută Brâncoveanu, până la Cioran și Eugène Ionesco, au ales limba franceză ca vector al gândirii și talentelor lor creatoare […], de la lista foarte bogată a autorilor și savanților cărora Academia Română le‑a oferit un fotoliu de asociat”. Scriitorul punea, de asemenea, în discuție unul dintre cele două elemente esențiale pe care se putea edifica structura biologică a unei unități politice: cultura. Cultura ca bogăție a diversității, ca răspuns la uniformizarea lumii. „Or, uniformizarea este calea sterilității. Schimburile constituie hrana creației, când nu mai există diferențe, nu mai există schimburi. Uniformizarea este o situație specifică entropiei.”

Îl evocă și pe Jean‑Yves Conrad, cel care a scris Paris, capitala… României. Ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri din Paris și care fusese în Bucovina, la Suceava și Fălticeni mai intens decât aproape toți românii. Tot el ne‑a lăsat o emoționantă dedicație: „Româncelor și românilor, vii sau morți, fie ei veniți din România actuală, din Basarabia, sau din Bucovina, din Serbia sau Ungaria, din munții Pindului, care au imprimat și cu spiritul lor imprimă încă viața capitalei noastre. Iubitorilor de cultură română din patria mea natală, pentru a‑i ajuta să descopere scriitorii, actorii, cântăreții, muzicienii, pictorii, oamenii de știință și oamenii politici ai patriei inimii mele”.

Poetul Horia Bădescu observă că a venit și toamna periplurilor sale, însoțită de marea bogăție, de poama generoasă lăsată în urmă. Dar și de balast, de răutate, de prefăcătorie: „Nu spun că fățărnicia s‑a născut odată cu lumea modernă, dar parcă niciodată n‑a fost atât de insinuantă, de prezentă, clipă de clipă, de înveșmântată în sublimitatea vorbelor mari. O găunoșenie generalizată pune în cumpănă și aruncă în derizoriu aproape tot ce a dat sens, valoare, putere de a exista și a rezista a acestei lumi” (p. 321).

Vine toamna și zilele fug odată cu viața noastră – zice Horia Bădescu –, dar toamna aceasta nu rămâne goală și stearpă, ci se umple de ceea ce mințile noastre au produs și urmează să încânte și să descânte în lumea aceasta prin miracolul poeziei, al literaturii. Horia Bădescu este un astfel de „rege al poeziei”, atins de o aripă de înger, iscoditor și descoperitor de lumi, care, iată, după atâtea cărți de poezie și de proză, ne lasă și amintiri. Îi mulțumesc că ne‑a făcut părtași la deceniul lui de lume trăită intens și că ne determină să spunem și noi, împreună cu el: Et in Arcadia ego!