Mircea V. CIOBANU

Oxana Gherman, Ființă plurală, Junimea, 2025

În pofida unei „tradiții”, Oxana Gherman debuta editorial cu o carte de critică (Tentația identității, Prut, 2020), cea de poezie venind mai târziu (Efect întârziat, Tracus Arte, 2021). Exegetica autohtonă achiziționează un autor doct, cu opinie proprie, exprimată tranșant și firesc, cu o „pluralitate” a privirii/ a panoramei surprinse, cu interesul pentru mai multe genuri. Emilian Galaicu-Păun îi face, pe coperta a IV‑a a cărții recente, un portret exegetic‑poetic: „O ființă plurală, dacă nu cumva ridicată la putere prin propria voință, este chiar Oxana Gherman – critic de întâmpinare, dar și cap teoretic cu patalama (din 2016, doctor în filologie), iar înainte de toate poetă de rafinament –, autoarea acestor reflecții critice grupate sub un titlu pe măsură, Ființa plurală, și care acoperă cele trei mari arii de creativitate: poezia, proza, critica & istoria literară”. Iar Nina Corcinschi, prefațatoarea cărții, decretează: „Oricare ar fi textul despre care scrie, autoarea convinge prin discursul calm, echilibrat, cu un bine controlat simț al măsurii critice, al proprietății termenilor și instrumentarului de analiză”.

Remarc dezinvoltura și siguranța cu care îi tratează Oxana Gherman pe scriitorii consacrați, alături de cei mai tineri. Sigur că și aici există un potențial pe care autoarea ezită să‑l exploreze: spiritul critic tranșant, există lacunele – unele dintre ele, iminente sau previzibile – care trebuie semnalate, fără menajamente, ca semn suprem de respect pentru autorul recenzat. Nu se poate să tolerăm doar o „critică pozitivă” (un oximoron prea evident) sau, cum le place să se justifice exegeților blânzi și pașnici, o critică prin omisiune („nu comentăm cărțile proaste”, atât). Nu insist pe căutarea nodului în papură, dar o privire de redactor sever (dacă nu de critic) ar fi în folosul autorului recenzat și al întregii literaturi autohtone.

I‑am citit cu interes cronicile, le‑am aplaudat și eu, testându‑mi propriile opinii despre cărțile recenzate sau informându‑mă asupra celor încă necunoscute. În ultimul caz, le‑am luat ca îndemn la lectură, una din rațiunile criticii de întâmpinare. Dar nu aș fi fost eu dacă nu remarcam și câteva lacune. De exemplu, dacă poetul de azi poate să scrie (ori să se prefacă…) fără să fi citit vreo carte (unii insistă să afișeze indiferența față de lecturi, etalând o comunicare „directă”, ne‑mediată de cuvânt, cu propriile simțuri), altceva se întâmplă cu criticul. E bine să ai în vizor (nu neapărat să citezi, nu neapărat să fii de acord) și alte perspective asupra cărții recenzate. Despre romanul lui Em. Galaicu‑Păun s‑au scris cărți întregi, iar exegeta nu consideră necesar să invoce alte opinii. Comentând poezia lui Ion Mureșan nu e deloc rău să ții în vizor și exegetica existentă la moment (de la Radu G. Țeposu la Al. Cistelecan). Iar când scrii despre Nicolae Popa chiar e păcat să nu te referi la comentariile lui Eugen Lungu (de exemplu). O excepție e cartea despre criticul (și unul dintre mentorii ei) Alexandru Burlacu, dar aici criticii citați vin să înlocuiască atitudinea autoarei față de protagonistul cronicii.

Scriitorii generației sale

Oxana Gherman are o calitate care merită apreciată în mod deosebit. Ea scrie (inclusiv) despre scriitorii generației sale. Din acest motiv, aș vrea să plasez câteva aprecieri ale unor autori despre care ar fi meritat să scrie subsemnatul (care, însă, nu le reușește pe toate). Iată aceste aprecieri și aceste cărți, recomandate de criticul Oxana Gherman: „Romanul Paulei Erizanu Ard pădurile (Cartier, 2021) menține – între istorie, politică, fapt biografic și feminitate, sensibilitate, confesiune intimă – un echilibru nesperat”. Sau: „Spre deosebire de primul roman (Montana – n.m., mvc), Adâncuri incolore are în subtext mai multă critică, mai multă încrâncenare în abordarea problemelor identitare. La fel ca regiunea transnistreană numită «baza» în primul roman, de care protagonistul a încercat să se debaraseze pentru a‑și vindeca complexul de frustrări, suferințe și traume, Molda este un loc ar răului, un loc căruia personajele vor să‑i dea foc (ca și propriului trecut) pentru a renaște phoenixian. Cele două romane semnate de Alexandru Popescu îmi reconfirmă convingerea că o carte bună își conține cititorul”.

Sau iată o recenzie la un roman mai puțin obișnuit precum Dezrădăcinare de Sașa Zare, dar cu o deschidere spre un compartiment special al prozei (feminine) autohtone: „Protagonista romanului (fetița cu nume rusesc, de gen neutru – Sașa) este un copil cu un psihic fragil, care trăiește intens realul, amintind ca tip de sensibilitate de personajele Tatianei Țîbuleac, Emanuelei Iurkin, Lorinei Bălteanu ș.a. Sașa crește într‑un sat basarabean postsovietic, într‑o familie obișnuită: mama (Sveta) este casnică, dedicată totalmente copiilor săi, și tatăl – un bărbat care, după ce își pierde funcția de conducere deținută până la destrămarea URSS, nu mai iese din starea de dezolare, apatie, este absent și impasibil de problemele familiei… […] Totul e analizat, disecat, procesat, experiențele sunt retrăite în scris de nenumărate ori. Textul se autointerpretează”.

Mă bucură interesul ei pentru poezie, văzută de pe olimpul imparțial al criticii (deși autoarea e și poetă). Deschiderea spre noua poezie autohtonă ne este utilă și nouă, celor răsfățați cu poezia consacrată și care abia de reușim să‑i resimțim pulsul (deși sunt și ei, tinerii, pe lista noastră de lecturi). „Poezia lui Victor Fală ba își reține, ba își eliberează (ca pe o herghelie) cadențele. În prima parte a cărții, succesiunile ritmice ascendente, exploatând în egală măsură asonanțele și disonanțele, reflectă cursul impetuos al pasiunilor erotice, dezlănțuite în interogații, exclamații, suspensii, paranteze, apocope și alte expresii fonetice ale extazului… ZVÂCnetul poetic al lui Victor Fală (e vorba de volumul Zvâc – n.m., mvc) transmite tumultul și ritmicitățile interioare ale unei lumi vii, care nu permit cititorului stări de apatie sau insensibilitate, în mijlocul căreia e imposibil să vegetezi, să te complaci în monotonie, lâncezeală, somnolență. E un zvâcnet care te trezește.”

Și cam tot pe aici: „Cu o sintaxă ce pretinde o lectură de largă & profundă respirație, poezia Lenei Chilari poate fi citită interiorizând timbrul vocal al autoarei, dar și – fără vreo pierdere – cu oricare alte tonalități. Poate fi strigată, șoptită sau tăcută și gândită. Exact ca autoarea, poezia trăiește din (vorba lui Baudelaire) plăcerea aristocratică de a displăcea, are curajul să deranjeze preconcepții și false pudori, să provoace indignări și să se expună criticii. Este, pe alocuri, iritată, revoltată și pare că vrea să‑ți pună creierii la loc. Și e atât de sinceră, firească, admirabilă prin felul în care își trăiește viața – ca pe un performance”.

Aria de preocupări ale exegetei se întinde de la scriitorii consacrați până la tinerii poeți cvasinecunoscuți. Iar asta înseamnă că nișa criticii de întâmpinare e atât de necesară nu doar domeniului exegetic, ci și unei literaturi încă în căutarea identității.