Gabriela BAIARDI

Motto:
One by one
Only the good die young
They’re only flyin’ too close to the sun
We’ll remember. Forever…

Pe Vanda Condurache am avut privilegiul să o întâlnesc în 1997, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde susținea cursul de televiziune. În perioada studenției a fost unul dintre puținii prieteni ai generației mele. Avea mereu timp să discute cu noi, știa să asculte, să încurajeze, să laude, să dojenească, să iubească, să păstreze secrete… Știa aproape totul despre studenții ei, începând cu zodia în care s‑au născut și terminând cu jobul care li s‑ar potrivi.

În cazul meu, din fericire, de la sugestii la fapte a fost doar un pas. M‑a convins să renunț la radio și să vin la televiziune. Mi‑a deschis ușa la care nici nu visam să bat, dar nu s‑a oprit aici. M‑a ținut sub aripa ei până când a fost convinsă că pot să zbor singură, apoi locul rămas gol a fost ocupat de altcineva. Povestea s‑a repetat cu aproape fiecare nou membru al echipei. Într‑un mediu în care toți vor să stea în primul rând, să fie cât mai vizibili pe ecran, doamna Vanda a avut generozitatea să investească în oameni, dar și modestia să rămână în umbră și să se bucure în tăcere de succesele lor.

Sunt unul dintre oamenii în care doamna Vanda a crezut și pe care i‑a ajutat să‑și croiască un drum în viață. Ea mi‑a făcut botezul la știri. S‑a întâmplat în primăvara anului 2001. M‑a chemat la studio sub pretextul unor probe de lumini, dar în realitate urma să prezint știrile… Am întârziat din cauza tezei de licență, m‑a certat pentru asta (pot număra pe degetele unei singure mâini momentele de acest gen; atunci le găseam dureroase, azi mi‑e dor de ele!!!), apoi m‑a aranjat pentru emisie. Cu tot tracul debutului, nu i‑am uitat profeția: „o să‑ți meargă bine pentru că ți‑am pus eu mâna în păr”. Și a avut dreptate. Cât timp i‑am fost în preajmă nu am avut a mă plânge.

În vara anului 2004 am fost la Cardiff cu o bursă pe care i‑o datorez pe jumătate. (Iată de ce spun asta: în 2003 m‑a trimis la un curs Circom în Italia, unde l‑am cunoscut pe Ian Masters de la Thomson Foundation, „the teacher” – cel care a considerat că merit o bursa de 3 luni la Cardiff, m‑a chemat la școală și a devenit al doilea mentor al meu). Același traseu îl străbătuse și doamna Vanda în 1993. Știa orașul, universitatea și profesorii, așa că m‑a ghidat permanent prin e‑mail. În acea perioadă mi‑a atribuit și un nume de alint, de care am fost și sunt foarte mândră: Găbiss. În cele 3 luni cât am fost departe una de cealaltă am purtat o frumoasă corespondență pe care o prețuiesc enorm și pe care o recitesc de fiecare dată când mi‑e dor. Dezvălui câteva pasaje care demonstrează că, pentru mine, doamna Vanda a fost ca un părinte.

August 2004

Dragă Găbiss,

Trag ăștia de mine în toate direcțiile, trebuie să‑mi fac bagajele (pentru două săptămâni, ție‑ți vine să râzi, da’ eu de mult n‑am mai fost plecată „în țări” pentru atâta vreme), toți vor să cred că‑și vor „pierde pamperșii” fără mine, ceea ce știu că nu‑i așa, da’ mă fac, un pic, nu mult, că mă simt vinovată. Am deschis ieri calculatorul de trei ori să‑ți scriu și de fiecare dată a intervenit celebrul „Doamna Vandaaa!”. Mâine îmi iau zborul, sunt un pic emoționată, o altă plecare în necunoscut, o las pe Irina (n.r. – Irina Păcurariu) pe post de soră de acasă cu care te rog să‑ți scrii și să știi că este aici pentru tine. Dacă am la Lille acces la internet, te caut eu. Caută‑mă, te rog, și tu! (…) Am vorbit cu Gareth (n.r. – Gareth Price, directorul Thomson Foundation), mi‑a spus că ești „a star” și i‑am explicat că diferența dintre venirile noastre acasă ar fi că măcar tu mă vei găsi pe mine. Ceea ce se va și întâmpla! Sunt foarte mândră de tine și bucuroasă că cineva drag mie trăiește o experiență pe care o știu și care îți marchează, realmente, existența. Oricum, îți spun cu certitudinea celor 11 ani care au trecut că ce ai primit acum, acolo, nimeni, niciodată nu‑ți va putea lua. (…) Se apropie toamna, a început să fie rece dimineața, obișnuirea cu clima nu va fi chiar grea, cu celelalte nu uita că „ești cu mine!” Scrie‑mi să‑ți scriu! Te pup cu drag, Vanda.”

„mama de împrumut a cuzaneților”

Din 2004, după „episodul” Cardiff, i‑am fost alături și la facultate și am constatat că doamna Vanda nu mai era doar prietenul de încredere al studenților. Devenise „Mama de împrumut a cuzaneților”. Este cel mai mare compliment pe care‑l poate primi un profesor. Sutele de tineri care umpleau amfiteatrele o încărcau cu energie și constatam, de la an la an, că întinerește.

Vanda Condurache a fost mentorul meu, dar și omul care mă ajuta să rezolv ecuațiile cu multe necunoscute de la serviciu ori din viața personală. Puteam să apelez la ea oricând, pentru orice problemă. Nu numai că ușa era mereu deschisă, dar aveam și garanția că primesc un sfat avizat. O singură dată n‑a știut încotro să mă îndrume: atunci când primisem oferta de la Antena 3 și trebuia să iau o decizie. Ezitarea ei m‑a determinat să rămân acasă.

Nu știu ce i‑a dat Dumnezeu doamnei Vanda când a venit pe lume, dar era absolut fermecătoare, era ca un diamant care sclipește oricum l‑ai întoarce și pe care‑l râvnesc toți. Era unică, avea ceva special în ochi, în atitudine, în voce, în râsul ei vesel. Era grațioasă, pășea elegant, un mers inconfundabil, ținuta era mereu impecabilă. Era imposibil să nu te cucerească, să nu vrei să‑i intri în grații, să nu vrei să copiezi ceva din felul ei de a fi. Avea ochi pentru toți, vorbe bune pentru toată lumea și nu o dată m‑a încercat sentimentul de gelozie când mi se părea că acordă cuiva mai multă atenție decât mie. Avea loc în inima ei pentru toți, eu însă aș fi vrut să nu o împart cu nimeni. Și poate că nu sunt singura care a gândit așa.

Împrumutam de la ea eșarfa, fularul sau chiar haina, atunci când aveam mai multe duplexuri zilnic. Iarna nu puteam să îmbrac de 2‑3 ori pe zi aceeași ținută la duplexurile de pe TVR 1 ori TVR 2, dar salvarea mea venea de la ea. Îmi spunea: „Găbiss, ia haina mea, ia fularul meu”. Unde mai pui că mă și aranja, la oglinda mare din secretariat. Ce vremuri… Dacă mă plângeam că mă doare ceva, imediat scotea trusa de medicamente și mă trata. Îmi garanta că durerea trece imediat. Și așa era. Nu știu de unde atâta putere de a împărtăși cu alții, de a dărui. E singurul om care mi‑a dovedit că n‑are înclinații egoiste. Se îngrijea de noi ca și cum eram copiii ei. Dar oare… meritam noi toate astea? Oare i‑am răspuns întotdeauna la fel? Nu cumva am fost și obraznici, așa cum sunt copiii din ziua de azi, impertinenți și nerecunoscători cu cei care i‑au crescut? Dau timpul înapoi și găsesc o grămadă de situații pe care mi le reproșez. Ea m‑a iertat, sunt sigură, eu însă am remușcări pentru fiecare pas strâmb pe care l‑am făcut. Îmi pare rău că n‑am lăsat‑o să schimbe ceva în felul meu de‑a fi: rigiditatea pe care o am atunci când îmi susțin principiile. Ar fi vrut să nu mai văd totul în alb și negru, îmi spunea că uneori sunt situații când trebuie să fiu maleabilă, când trebuie să mai las de la mine. Eu – „Capricorn încăpățânat” – nu și nu.

Cum să n‑o iubești pe doamna Vanda când își strângea pumnii ei mici așa… parcă pentru a implora divinitatea să te ocrotească? În 2006, înainte să plec spre București la festivitatea de decernare a Premiilor Clubului Român de Presă (eram și eu nominalizată la categoria reportaj) a coborât în redacție (eram numai noi două), m‑a îmbrățișat, mi‑a urat succes, apoi a început să caute prin buzunare ca să‑mi dea un soi de… talisman, ceva care să mă ocrotească și să‑mi poarte noroc. A găsit un pachețel cu șervețele umede pentru ochelari, mi l‑a dat și a spus: „să‑l iei cu tine, vreau să porți ceva de la mine cât ești la București”. De câte ori era în regie la jurnal și aveam de depășit situații critice (eu fiind on‑air), îmi spunea în casca: „Bravo, Găbiss. Esti un jeniu”. Tot aștept replica asta, dar nu mai vine.

La TVR Iaşi

N‑am să uit niciodată serile acelea din sesiune, când de la televiziune mergeam direct la ea acasă pentru a stabili ultimele detalii în legătură cu examenul de a doua zi. Mâncam ceva și apoi începeam să facem ultima verificare a studenților cu lucrări restante ori absențe. Examenul era oral și dura două zile: sâmbăta și duminica, iar noi stăteam la școală de dimineața până seara. Eu aduceam apă și fructe, ea venea cu ciocolată. Întotdeauna însă mă ducea cu taxiul până acasă. Mi‑a fost și mie profesoară înainte ca eu să‑i fiu mâna dreaptă la facultate. Nu era deloc plăcut să greșești pentru că tonul vocii ei – blând, dar hotărât – durea mai mult decât o bătaie zdravănă. Puteai să fii de nota 10, dar, dacă nu știai noțiuni elementare, te invita să susții examenul în sesiunea de restanțe. Au pățit‑o destui studenți care nu știau unde‑i Cernăuțiul, cine e Emil Brumaru ori a cui e statuia din Piața Unirii. Cei care nu luau examenul din cauzele amintite părăseau sala cu ochii în lacrimi. Nu plângeau pentru că au picat, ci pentru că au dezamăgit‑o. Abia acum realizez ce noroc pe mine să fi trăit toate aceste momente alături de ea…

N‑am întrebat‑o niciodată pe doamna Vanda de ce m‑a „adoptat”, am crezut că vom aveam timp să vorbim despre asta – și despre multe altele – când va fi la pensie. Din același motiv nu i‑am spus niciodată, explicit, cât de mult o iubesc… Sunt convinsă că m‑a citit, dar regret că nu i‑am mărturisit eu, cu vorbele mele, când mă puteam bucura de ea, ce mult o prețuiesc… Oriunde aș fi plecat, orice misiune aș fi avut de îndeplinit, telefonul ei mă însoțea peste tot. Tehnica m‑a ajutat să‑mi personalizez celularul, iar ei îi alocasem celebrul hit Queen We are the champions. Noi două trecusem pe la școala din Cardiff și experiența The Thomson Foundation ne‑a unit și mai mult. S‑a împlinit deja un an de când nu am mai auzit aceasta sonerie, deși numărul ei de telefon este intact în agendă.

Obișnuia să‑mi spună uneori „Ce m‑aș face fără tine?”. Replica mea era: „Dar eu fără dumneavoastră?”. Și tot așa… Atunci luam schimbul acesta de cuvinte ca pe o glumă, o despărțire era de neimaginat. Pe 9 mai 2007 am realizat că distanța dintre paradis și infern poate fi parcursă într‑o fracțiune de secundă[1]. Ce‑aș fi fost azi dacă destinul nu mi‑ar fi scos‑o în cale? Ce‑aș fi fost fără doamna Vanda? Mi‑au rămas zeci de întrebări fără răspuns.

Se spune că tot ce e frumos ține puțin și iată‑mă în situația de a trăi din amintiri. Dar, spre deosebire de alții, eu am avut totuși un pic de noroc: am multe amintiri cu domnia sa, mă număr printre oamenii pe care i‑a iubit, i‑am fost alături în multe situații, am avut micile noastre secrete, am avut privilegiul să cunosc o persoană generoasă pe care haina diplomației venea impecabil.

Pentru că mi‑a schimbat destinul, pentru că m‑a ocrotit, pentru că m‑a ajutat să‑mi croiesc drumul meu în această lume, pentru că mi‑a oferit șansa să învăț cea mai frumoasă meserie de la cei mai buni profesori din presă, pentru că m‑a iubit, pentru că mi‑a purtat de grijă, pentru cuvintele și gândurile frumoase, pentru tot ce mi‑a dat doamna Vanda în cei 10 ani cât am avut privilegiul să trăiesc alături de ea, în „universul ei”, pentru toate acestea și pentru multe altele sunt condamnată să împiedic timpul să‑i șteargă numele, urmele.

[1] Vanda Condurache (1955‑2007), redactor‑șef Programe la TVR Iași și profesor universitar asociat la Departamentul de Jurnalism și Științele Comunicării, s‑a stins din viață pe 9 mai 2007, în urma unui tragic accident, la Iași. Textul de evocare semnat de Gabriela Gugeanu a fost scris pe 11 mai 2008, fiind inclus în volumul omagial scrisori către Vanda.