Adriana BOZDORO

Profesor azi. Agitație, stres, multe ore (s‑a considerat că muncim cam puțin și s‑a hotărât în toamnă mărirea normei didactice la 20 de ore), multe alte ore alocate pregătirii lecțiilor, teste, bareme de corectare, simulări, olimpiade, activități extrașcolare, cursuri de formare, webinare, îngrijorare privind viitorul, frustrare, oboseală, dezamăgiri… O tablă cu mesaje frumoase, scrise cu inocența copiilor de clasa a VI‑a… și zâmbetul îmi reapare pe chip. Îmi amintesc că de asta am rămas profesor în vremuri tulburi, pentru copii și pentru legătura minunată care se poate stabili între mine, cea de la catedră, și elevi. Momente ca acestea fac ca totul să merite. Să merite să o iei de la capăt, în fiecare zi, să cauți cele mai bune soluții, cele mai interesante strategii, ca elevii tăi să înțeleagă ce vrei să le transmiți și să participe activ la orele tale. Să simți că ai realizat ceva. Că ai ajuns, cumva, la sufletele lor.

Aș fi ipocrită să nu recunosc că am fost norocoasă, destinul făcând să ajung profesoară la unul dintre cele mai bune licee din Iași. Elevii cărora le predau sunt testați atât la admiterea în gimnaziu, cât și la cea în liceu, intră cu medii foarte mari, și atunci cârcotașii ar putea spune că mi‑e mai ușor. Nu cred că e deloc așa. Tocmai pentru că sunt foarte inteligenți, au așteptări foarte mari de la profesorii lor, de la mine. Și ei, și părinții lor.

Sincer, nu m‑am gândit în adolescență că voi deveni profesoară. Aveam alte visuri. E bine că nu s‑au împlinit. Îmi place ceea ce fac, îmi sunt dragi copiii și cred că fac tot ce pot să îi apropii de literatură. Nu e ușor. Trăim într‑o lume în care poți afla orice informație, în câteva secunde, la un clic distanță, o lume în care oricine (mai ales un tânăr) poate fi tentat să caute scurtături. Invitația la lectură adresată adolescenților din ziua de azi devine o provocare. Și profesorul de română nu poate renunța. Trebuie să lupte cu inerția, cu revolta că poate lumea prezentată în romanul dat spre lectură nu are (cred ei) legătură cu lumea lor. E o provocare și, recunosc, nu e ușor să îi convingi că e foarte important să citească. Apelând la exemple personale de bună practică, pot spune că la clasele de gimnaziu, orele destinate lecturii și discutării operelor citite se bucură, cred, de un real succes.

E drept că la început a fost dificil ca unii copii care nu citeau în mod frecvent să renunțe la activitățile cu care își petreceau timpul liber sau să poată termina în timp util cartea recomandată. Ulterior însă, aceste ore au devenit foarte antrenante și plăcute de toți elevii, operele alese fiind atât din literatura română, cât și din cea universală, atât opere clasice, cât și apariții recente.

Este important de precizat că și eu trebuie să am proaspătă lectura cărții respective la momentul discutării ei la clasă și, de aceea, poate fi o activitate care cere efort și timp de pregătire pentru toți cei implicați, inclusiv pentru profesor. Aceste ore presupun o pregătire suplimentară, care poate părea cronofagă, căutarea și alegerea celor mai bune metode și strategii necesită oarecare efort, dar am ajuns la concluzia că, datorită acestor ore, elevii nu mai reprezintă un element de referință pasiv, un simplu beneficiar al ofertei de informație estetică, ci devin adevărați parteneri de dialog, în discutarea și interpretarea textelor propuse și atunci orice efort merită, iar satisfacția devine cu atât mai mare atunci când observ că elevii mei își doresc și cer mai multe ore de lectură în program.

La liceu, te întâlnești ca profesor de literatură cu reticența adolescenților în fața autorilor canonici, respingerea automată a textelor care nu au legătură cu experiența lor de viață sau care li se par depășite și lipsite de farmec. Strategia la care am apelat pentru a‑i atrage în actul lecturii a implicat dezbaterea unor aspecte din lecturile obligatorii, realizarea unor paralele cu situații actuale, trimiteri și la opere din literatura contemporană română, dar și universală sau propunerea unor proiecte.

De pildă, în prima parte a anului școlar, propun eu o listă cu lecturi pentru proiectele ce vor fi realizate în grupe, iar în partea a doua a anului, fiecare grupă propune o carte preferată/ aleasă de ei. Ce este foarte important la aceste proiecte este faptul că, așa cum le precizez de la început, el trebuie să fie prezentat într‑o manieră cât mai originală, astfel încât să capteze atenția colegilor, să fie interactiv și să‑i convingă să citească respectiva carte. De multe ori, prezentările devin și o oarecare formă de competiție, pentru că fiecare grupă vrea să iasă în evidență prin originalitate, creativitate, iar orele destinate prezentărilor de carte sunt foarte așteptate și apreciate. Trebuie să recunosc că aceste proiecte au devenit o sursă de inspirație și pentru mine, unele grupe folosind într‑un mod creativ resurse tehnice și virtuale, care implică metode interesante și interactive, jocuri, concursuri la care poate nu m‑aș fi gândit și pe care îmi propun să le folosesc în viitor. Dacă partea frumoasă, strălucitoare, este în timpul prezentării, partea serioasă și puțin chinuitoare pentru (unii) elevi rămâne redactarea unei recenzii pe care trebuie să o predea la sfârșitul activității.

În plus, pentru elevii de liceu, organizez din 2014, lunar, întâlniri în cadrul clubului de lectură Bookiseala, întâlniri în care se analizează cărți propuse de membrii clubului, coordonatorii sunt tot elevi din clase mai mari, eu având doar rol de moderator și poate, uneori, de cenzor, când cartea propusă nu respectă niciun criteriu estetic important. Dacă proiectele de la clasă sunt recompensate prin note, la club vin copiii pasionați de lectură, care sunt dornici să discute cu alți colegi din liceu problematica unui roman, aspectele controversate descoperite în timpul lecturii, comportamentul unui personaj etc. De multe ori, am observat la întâlniri cititori cu un dezvoltat simț estetic, pentru care arta de a citi este arta de a gândi și chiar mai mult: de a provoca realitatea pentru ca aceasta să‑și dezvăluie esențele.

Esențiale sunt, din punctul meu de vedere, și întâlnirile cu scriitorii și am fost și suntem norocoși că la Colegiul „Costache Negruzzi” am avut mereu plăcerea și onoarea de a avea invitați scriitori, mai ales în cadrul FILIT, cu care elevii noștri au intrat în dialog, cu care au putut dezbate detalii privind laboratorul de creație al unui text literar.

Întorcându‑mă în timp, îmi amintesc că în facultate am învățat că atât bucuriile, cât și pericolele profesiei noastre derivă din trăsăturile generale ale personalității dascălului, dar și din cele particulare, pe care trebuie să le dobândească. Printre aceste trăsături, Robert Dottrens menționa echilibrul intelectual, spiritul și gustul observației, simțul critic, curiozitatea intelectuală, luciditatea față de sine, adaptabilitatea la cerințele elevilor, tinerețea spiritului, amabilitatea, înțelegerea, autoritatea pedagogică. Să nu uităm, însă, de intuiție, de claritate, modestie, umor, de afecțiunea pentru copii, de tactul pedagogic sau de creativitate. E chiar așa de ușor să fii profesor? E ușor să fii moderator, să‑i ajuți pe copii să fie antrenați în propria pregătire? Să citești cât de mult poți din tot ce apare nou, să participi la cursuri de formare, să creezi mereu o atmosferă plăcută, pozitivă învățării, chiar dacă nu te simți bine sau ai probleme în familie? Să fii ferm, clar, dar în același timp, înțelegător? Să fii atent și la cel care „se împiedică”, și la cel care excelează? Să ai grijă și de tine, ca om? De familia ta, de sănătatea ta… Nu vreau să par patetică, dar acestea sunt câteva dintre întrebările pe care le‑aș pune celor care, în umbra anonimatului sau fățiș, blamează de luni de zile profesorii pe rețelele sociale. Știu însă că nu are rost.

Deși apar din ce în ce mai multe provocări în ultimul timp, nu cred că profesorii ar trebui să se schimbe radical. Evident, trebuie să ne adaptăm, să găsim, poate, alte pârghii prin care să ajungem la elevii noștri, dar esența ar trebui să rămână aceeași: să fim bine pregătiți, să nu uităm să fim empatici și atenți la nevoile copiilor și la menirea noastră. Îmi amintesc cu mare drag de profesorii mei din liceu, care, la sfârșitul anilor ’90, într‑un alt moment de cotitură, s‑au adaptat și au încercat să fie cea mai bună variantă a lor, au echilibrat metodele tradiționale cu cele moderne, pentru binele nostru, în primul rând. După aproape 22 de ani la catedră, cred și eu în echilibru. Folosesc, de multe ori, la ore, metode tradiționale, care și‑au dovedit în timp eficiența și nu aș renunța definitiv la ele, chiar dacă aș putea părea desuetă. Nu contest, evident, faptul că metodele moderne sunt foarte interesante și iubite de elevi, că dezvoltă gândirea critică, atât de necesară în zilele noastre, dar nu aș folosi la orele mele doar astfel de metode. Repet, cred în echilibru.

Sunt conștientă că nu sunt un profesor perfect. Sincer, nici nu mi‑aș dori asta. Unele lecții ies de la sine, altele sunt departe de ce mi‑aș fi dorit și planificat. Încă învăț din greșeli, caut soluții, încerc să fiu o variantă mai bună. Pentru mine, pentru elevii mei. Voi reuși oare? Timpul o va spune…