Primul muzician român integrat în discografia „ECM”: Lucian Ban

Alex VASILIU

Subliniam în numărul trecut al revistei că valorile sigure dar puțin cunoscute, chiar absente din circuitul muzical mondial, valori de secol XX și XXI reprezentând spații culturale megieșe ori străine Vestului European, Americii de Nord, au constituit interese fundamentale pentru directorul caselor de discuri ECM și ECM New Series, Manfred Eicher. Publicarea albumelor Transylvanian Concert (2013) și Transylvanian Dance (2024), semnalând debutul urmat de revenirea lui Lucian Ban la prestigioasa editură de înregistrări muzicale, are încă trei argumente puternice: creația academică a lui Béla Bartók este omniprezentă în stagiunile și cataloagele discografice de pe Vechiul Continent și din Lumea Nouă, în 2011 s-au împlinit 130 de ani de la nașterea sa, în 2025 s-au adunat opt decenii de când a dispărut prematur, Lucian Ban a devenit un nume respectat în civilizația muzicii crossover, familiar cluburilor de jazz importante, sălilor de concert din ambele continente, alte case de discuri cu nume rezonant, printre care Sunnyside, i-au difuzat creațiile.

Mai sunt trei motive ale succesului său: a colaborat intens cu muzicieni americani aderenți la viziunea componistic-improvizatorică a lui Eicher, dispuși să-i înlesnească legăturile cu persoane și instituții importante din showbiz, el însuși are inteligența, inspirația, adaptabilitatea, spiritul organizatoric necesare impresarierii unei cariere muzicale trepidante, costurile de producție ale primului său disc la ECM au fost mai mici pentru că înregistrările s-au realizat în România, la Palatul Culturii din Târgu Mureș. Dar primele argumente au rămas, nu mă îndoiesc, prospețimea, ineditul, frumusețea melodiilor arhaice de ascultare și de joc din Transilvania, forța dramatică, spectaculară a lui Bartók, stimulentul artistic plurivalent oferit de zestrea sonor-imagistică pe care a lăsat-o: înregistrări cu fonograful în satele Transilvaniei, fotografii, scheme ale formațiilor de dansatori, pagini din studiile ca etnograf.

Spre deosebire de primul album, cel publicat la ECM în 2024 și-a sporit complexitatea și atractivitatea tocmai datorită ofertei muzicale, iconografice, muzicologice, completând un fapt de cultură ce pune în relație osmotică tradiția arhaică, tradiția și modernitatea jazzului, valorile sigure ale creației academice contemporane. Încă o punte legând ideile preconcepute și dezvoltarea lor spontană, sub degetele pianistului Lucian Ban și ale violistului Mat Maneri.

Cele două serii de creații difuzate sub sigla ECM sunt rodul testelor, experiențelor atent orânduite în timp de Lucian Ban. Concertele, recitalurile americane și europene, 18 discuri publicate (în afara celor două comentate aici), cronicile elogioase apărute în ziare și reviste importante au stimulat, fără îndoială, continuarea cercetărilor, sondării legăturilor intuite sau evidente ce vizează straturile muzical-spirituale arhaice și fluctuațiile postmoderne. Evident, ca român, Lucian Ban a fost atras de universul muzical-afectiv făurit de George Enescu. Proiectele sale Enesco Re-Imagined în duet cu John Hébert (Sunnyside, 2010) și Oedipe Redux, parteneriatul cu Mat Maneri (2023) au ajuns la cunoștința publicului în Festivalul Internațional de la București și prin mijlocirea celor două discuri menționate.

Alte întâlniri scenice admirabile, fixate în memoria magnetică, au consolidat într-un singur an, 2025, „schimbul de valori” al tradiției românești cu modernitatea: Lucian Ban și Mat Maneri au câștigat interesul, simpatia și colaborarea unuia dintre cei mai creatori muzicieni ai zilelor noastre, britanicul John Surman. Contemporan cu aproape toată istoria jazzului modern pentru că și-a început prodigioasa carieră la mijlocul deceniului 1961-’70 (a înregistrat primul disc în 1967!), campion al avangardei ce a lăsat urme adânci în evoluția fenomenului muzical contemporan (nu numai jazzistic), mult apreciat peste tot în lume, dovedind la opt decenii de viață o admirabilă curiozitate, putere de adaptare și creativitate, John Surman a fost atras de frumusețea, plasticitatea și prospețimea melodiilor arhaice românești din Transilvania, găsindu-și locul potrivit alături de Lucian Ban și Mat Maneri. Concertul lor din 24 iunie 2024 a fost ascultat cu maximă atenție și empatie de publicul care a umplut sala Ateneului Român din București.

Peste doar un an, întâlnirea magică a fost tezaurizată pe două albume de colecție publicate simultan la casa Sunnyside: Lucian Ban/ John Surman/ Mat Maneri – Cantica profana (The Béla Bartók Field Recordings) și Lucian Ban/ John Surman/ Mat Maneri – The Athenaeum Concert: The Béla Bartók Field Recordings. Nu este întâmplător că Surman, care poate fi considerat unul dintre muzicienii casei ECM, unde a înregistrat multe discuri, și-a aflat tovărășia creatoare cu Lucian Ban, acum deținător a două albume publicate de aceeași instituție.

Ce explică interesul ECM pentru creația lui Lucian Ban, înfăptuită împreună cu fidelul său partener muzical Mat Maneri? În primul rând rezonanța cu viziunea lui Manfred Eicher. Melancolia bluesului american, ușor recognoscibilă, se potrivește (uimitor pentru mulți) aleanului doinei românești, ritmurile înfierbântate ale „uitării de sine” din jocurile aceluiași spațiu etno-geografic se îngemănează cu tempourile aproape violente ale jazzului modern, asimilabile manierei free, subliniate deseori de Lucian Ban pe claviatura acustică ce devine exclusiv instrument de percuție, formulele melodice minimaliste, pe alocuri retroactiv impresioniste. Mat Maneri își apropie, își confundă sunetul viorii cu cel al țiterei românești, însă instrumentul mânuit altădată de lăutari reconstituie sunetele aproximative prin microtoniile descoperite de când inventează muzică inspirat de Lucian Ban. Aceasta fiind o confirmare a descoperirilor anterioare din alte culturi arhaice. Maneri mi-a mărturisit că melodiile, modul de cânt vocal sau instrumental din transcrierile și înregistrările lui Bartók i-au modelat încă odată stilul de cânt și expresie la violă.

Intersecțiile, influențele marchează creativitatea predeterminată și spontană a lui Lucian Ban. El este obsedat, în sensul superior al cuvântului, de muzica tradițională a Transilvaniei (s-a născut în Teaca Năsăudului), nu uită învățăturile dascălului într-ale compoziției la Conservatorul din București, Anatol Vieru, ține cont de tehnicile și sonoritățile dualiste specifice genului cameral academic și jazzului contemporan – câteva modele care l-au influențat numindu-se Thelonius Monk, Paul Bley, Jimmy Giuffre.

Altă potrivire a tandemului de creatori Ban-Maneri la credințele muzicale ale lui Manfred Eicher este refuzul compromisului, disocierea netă de orice element facil, de natură comercială. ECM a provocat întotdeauna raportarea ascultătorului la cultura muzicală integratoare – academică sau jazzistică, a înlesnit gândul reflexiv, meditația. Ceea ce nu a însemnat adresarea doar către o elită, ci îndemnarea publicului mai mult sau mai puțin educat să încerce înțelegerea actului muzical, în succesiune sau în paralel cu rezonanța față de climatul psihic-emoțional, cu sunetul și expresia percepute hedonic.

Reiterând acum, spre final, grija lui Lucian Ban pentru respectarea statutului publicistic-muzicologic al pliantului ce însoțește discurile prin texte, reproducerea fotografiilor, concepția grafică aleasă, elegantă, caracteristică albumelor discografice ECM, ajung la concluzia fericită a celui de-al doilea succes datorat singurului muzician român ales în repertoriul prestigioasei instituții.