Laura-Otilia VASILIU

Anul Enescu Bartók – 130 poate fi considerat momentul de început al analizei comparative în discuție. Printre numeroasele evenimente culturale – concerte, recitaluri, expoziții, conferințe – programate în mai multe centre mondiale, Simpozionul[1] desfășurat la Oldenburg în 2011 a stimulat interesul unor specialiști de renume, printre care românii Clemansa Liliana Firca, Gheorghe Firca, Laura Manolache, Speranța Rădulescu, Raluca Știrbăț, Valentin Timaru, Corneliu Dan Georgescu, Șerban Lupu ș.a. S-au desprins două idei importante – una descurajantă și una stimulatoare. Mai întâi s-a afirmat că, în pofida proximității geografice, culturale și temporale sau a unor elemente comune de limbaj muzical, stilurile celor doi creatori sunt puternic individualizate. Totuși, atât Bartók cât și Enescu au realizat fuziuni între muzica savantă occidentală și tradițiile folclorice din sud-estul Europei, necesar a fi luate în seamă de creativitatea modernă și postmodernă.

Bartók – Enescu, sinteze stilistice paneuropene

Punând sub lupă cele două tipuri de sinteză, observ că Bartók a urmărit un melanj între folclor, tehnici moderne și rigoare constructivă, prin transformarea elementelor componente ale melodiei populare în limbaj contemporan, un limbaj vehement, percutant, exploziv – un stil de exprimare apropiat de cel al modernismului european ante- și interbelic reprezentat, pe aceeași linie de întrepătrundere est-vest, de Stravinski. În etapa sa expresionistă, marcată de baletul Mandarinul miraculos (1919), partitură impregnată de tehnicile stravinskiene, compozitorul maghiar s-a apropiat și de starea întunecat-abstractă a dodecafoniei lui Arnold Schönberg, când a scris Sonatele pentru pian și vioară (1921) sau Cvartetele de coarde nr. 3 și 4 (1927-1928).

Relația dintre folclor și muzica savantă contemporană, linie centrală a gândirii bartókiene, a fost explicată de autor în numeroase conferințe și articole publicate. Încercând să precizeze cum se regăsește intonația populară într-o creație de factură academică, Bartók afirma: „În primul rând, apare mai mult sau mai puțin în spiritul stilistic general. Descrierea acestui spirit în cuvinte este, desigur, destul de dificilă; cât despre deslușirea lui, este în primul rând o chestiune de intuiție și sentiment, bazată pe o oarecare experiență cu materialul muzicii populare sau cu frazele populare. În al doilea rând, în multe cazuri, există teme, turnúri de fraze care sunt imitații deliberate sau inconștiente ale unor melodii”[2]. Scriitura bartókiană este clarificatoare, muzicologia postumă descoperind și teoretizând natura structurală a limbajului de sinteză. Un analist pătrunzător precum Ernö Lendvai a creat imaginea atât de coerentă a stilului bartókian de maturitate încât a făcut școală în toate Conservatoarele din lume.

Sinteza enesciană este mult mai amplă deoarece cuprinde pe un larg spațiu istoric cele două căi de dezvoltare a compoziției culte europene, germană și franceză, cu particularități multiple – asimilate de muzician și în virtutea carierei interpretative uriașe (ca violonist, dirijor, pianist) –, la care se adaugă melosul folcloric românesc sau, generalizat, balcanic, în virtutea valorificării artei lăutărești. La fel ca Bartók, Enescu a intenționat această întrepătrundere: „am așteptat să se facă în mine fuziunea modului de exprimare folcloric românesc, esențialmente rapsodic cu natura mea de simfonist înnăscut. Mi-a trebuit o lungă perioadă de asimilare organică înainte să ajung să conciliez cât mai armonios posibil aceste genuri incompatibile în aparență” (scrisoare adresată criticului francez Marc Pincherle în 1935)[3].

În ultimii ani, opera lui Bartók și opera lui Enescu sunt considerate paneuropene, apreciere lansată de Corneliu Dan Georgescu într-un studiu din 2011[4]. Autorul subliniază și avatarurile proceselor de fuziune, implicând coexistența unor limbaje foarte diferite în lucrări proiectate concomitent sau chiar în aceeași partitură. Amândoi compozitorii au scris și prelucrări simple de folclor (categorie în care Bartók are un mare avans), și compoziții în stil – „folclor imaginar” sau „super-folclor” (a se vedea partitura-unicat a lui Enescu, Sonata a 3-a pentru pian și vioară „în caracter popular românesc”), și lucrări complexe de amalgamare stilistică.

Modernitatea și actualitatea artei lor

Muzica lui Béla Bartók s-a impus imediat. La doar cinci ani după moartea sa, exigentul muzician francez Pierre Boulez, susținător al modernismului radical din anii 1950, comenta astfel: „După ce fusese ignorat mult timp, a devenit numele port-drapel al avangardei rezonabile, aceea care nu pierde contactul cu publicul. [….]. Incontestabil, Bartók se situează printre cei cinci mari ai muzicii contemporane, alături de Stravinski, Webern, Schönberg și Berg”[5]. La Paris tocmai se interpretase integrala cvartetelor sale de coarde de către Cvartetul Végh. A fost biletul de intrare într-o posteritate glorioasă.

Modernitatea muzicii enesciene n-a putut fi clasificată în raport cu direcțiile avangardei europene, noutatea sa fiind „în afara timpului”, după muzicologul francez Harry Halbreich[6], dar azi se bucură cu adevărat de înțelegere și recunoaștere în lumea mare a artei sonore. Eliberați de presiunea diverselor ideologii, noile generații de muzicieni observă ce poate realiza o minte muzicală strălucită și independentă prin extrapolarea principiilor, a parametrilor compoziției tradiționale. Punctez doar câteva trăsături: dizolvarea tematismului în profil sonor și accentuarea derivării perpetue; flexibilizarea liniei, potențată de ornamentica bogată, de pulsația echivocă a ritmului; preferința pentru ambiguitatea scriiturii eterofonice; expresii rare, dar copleșitoare ale dramatismului, vitalismului și lirismului profund; imagistica sonoră nemărginită și notarea ei deosebit de sofisticată, dar în limitele (extreme) ale semiografiei europene clasice. Muzica lui George Enescu este mai modernă ca niciodată, devenind sursa unor experiențe de învățare creatoare și trăire spirituală.

[1] Titlul complet al simpozionului organizat de compozitoarea Violeta Dinescu, profesoară la Universitatea „Carl von Ossietzky” din Oldenburg, este „Zwischen Zeiten und Welten. Leben und Werk von Bartók und Enescu. In memoriam Lory Wallfisch” [Între timpuri și lumi. Viața și opera lui Bartók și Enescu].

[2] Béla Bartók, La relation entre la musique savante contemporaine hongroise et la musique populaire (1941), în Béla Bartók, Écrits, Geneva, Contrechamps Éditions, 2022, p. 278.

[3] *** George Enescu (coord. Mircea Voicana), București, Editura Muzicală, 1964, p. 49.

[4] „Enescu und Bartók. Stilistische Widersprüche und die musikalische pan-europäische Vision” [Enescu și Bartók. Contradicții stilistice și viziunea muzicală paneuropeană], în Corneliu Dan Georgescu, Muzica atemporală – Arhetipuri – Etnomuzicologie – Compozitori români, vol. 2, București, 2019, pp. 357-368.

[5] Pierre Boulez, Bela Bartók, în vol. Pierre Boulez, Relevés d’apprentis, Paris, Éditions du Seuil, 1966, p. 304.

[6] Apud Corneliu Dan Georgescu, „Ultimele stații pe drumul componistic enescian…”, revista Muzica, nr. 3/2026, p. 36.