Constantin ȘCHIOPU

Radmila Popovici, O mie și una de eu fără umbre, Cartego, 2024

Radmila Popovici, prin toate volumele sale de versuri (Vene și artere, Apa care își bea mâinile, Urâta, Unicat, Intimatum, EvAdam, Mi-s), s-a afirmat ca o poetă pentru care experimentul nu reprezintă un gest conjunctural, ci o opțiune estetică asumată, derivată dintr-o atitudine (poate, și necesitate) constantă de refuz față de tiparele tradiționale ale poeziei.

În această ordine de idei, poziționarea estetică a Radmilei Popovici poate fi pusă în relație cu spiritul avangardist, în măsura în care refuzul canoanelor implică și o opoziție față de structura exterioară a limbajului poetic tradițional, față de instrumentele consacrate ale comunicării lirice. Totuși această apropiere rămâne parțială. Spre deosebire de avangardiști, poezia Radmilei Popovici evită gesturile radicale, preferând o formă de experimentalism temperat, interiorizat, ghidat mai degrabă de necesitatea expresiei decât de dorința de șoc estetic.

Autoarea reușește să concilieze două ipostaze aparent contradictorii: cea a artistului experimentalist, conștient de procedeele sale expresive, și cea a creatorului care scrie din impuls, dintr-o necesitate interioară profundă. „Mereu flămând” (și nu doar poezia citată) este un exemplu relevant al modului în care experimentul nu este scop în sine, ci mijloc de revelare a unei realități interioare profund problematice: „nesomnul meu ca un copil/ mereu flămând/ mă trezește la fiecare oră// nu înțelege că/ nu-l mai pot hrăni/ că demult l-am înțărcat/ și nu mi-a rămas/ niciun strop/ de liniște („Mereu flămând”).

Analiza liricii Radmilei Popovici denotă și existența unor incidențe postmoderniste, fără ca ele să configureze însă un discurs poetic postmodern propriu-zis. Radmila Popovici recurge la versul liber, la discontinuități sintactice și la o poetică a cotidianului transfigurat. O serie de texte („pe tocuri”, „curățenie generală”, „eșarfa”, „toate la locul lor”) valorifică obiecte, situații și gesturi banale, aparent insignifiante, care, prin recontextualizare poetică, obțin densitate simbolică. Spre deosebire de postmodernismul ludic sau ironic, la Radmila Popovici cotidianul nu este deconstruit în scop parodic, ci interiorizat și investit cu semnificații existențiale profunde: „strâng încălțămintea de iarnă/ și pe cea de primăvară/ pe cea de vară n-o ating// strâng hainele de iarnă/ și pe cele de primăvară/ opresc numai un rând/ (în caz de dezastre)// dulapul se sufocă hainele/ se privesc nedumerite/pantofii tac chitic// scot totuși o pereche/ cu toc/ pentru ocazii speciale// mă încalț ies/ la balcon// deschid geamul admir/ drumul// cu tot/ cu gropi” („pe tocuri”). În mod similar, majoritatea poemelor sunt scrie nu într-o cheie fragmentar-postmodernă, ci într-una axiologică. Chiar și atunci când viața e concepută „ca un drum/ fără direcție” („lanț”), discursul liric nu anulează sensul, ci îl caută, îl revendică, îl problematizează („ca un copil”).

 

Un limbaj poetic propriu

Poeta, în niciun caz, nu mimează postmodernismul. Incidențele postmoderniste din creația ei sunt subordonate unei viziuni lirice asupra iubirii, feminității, timpului, existenței – teme dezvoltate prin dialog interior, prin confruntarea eului cu propriile limite și contradicții, prin tensiunea dintre corp, suflet și conștiință. Originalitatea derivă și din capacitatea de a transforma experiența personală într-un limbaj poetic propriu, în care forma se naște din necesitate, iar noutatea este rezultatul unei libertăți interioare autentice: „… eu/ știu/ arunc/pe ici pe colo/ expresii/ care seamănă leit/ cu ceea ce vor/ le mai stropesc cu/ «j’adore»/ unicul parfum care/ îmi prețuiește fidelitatea/ strig vocale gem/ silabe/ alungesc consoane/ sonore/ râd/ ca-ntr-un gâdilitor/ preludiu” („despre glezne”).

În ciuda „durerilor care paralizează” eul liric, a tăcerilor ce-i „sfâșie cuvintele”, lirica Radmilei Popovici se configurează ca un dialog al sinelui cu sinea, în accepțiunea pe care Constantin Noica o conferă acestor concepte: „Dacă sinele ne surprinde, sinea o cuprindem, fără a o putea înțelege vreodată pe deplin. Sinele este un orizont, sinea – o limită” (Cuvânt împreună despre rostirea românească, Humanitas, 1996, p. 20). Dacă, în cazul lui C. Noica, sinele vizează dimensiunea etnică, în lirica R. Popovici acesta se configurează în jurul conceptului de feminitate.

Suntem martorii unui dialog interior al femeii cu trupul și cu sufletul său, cu ceea ce rămâne nedeslușit în „trecătorul meu trup” (citând formula blagiană). Unitatea de sine („Una cu mine”, „Toate în una”), mistuirea de sine („Una sau alta”, „Niciuna”) și jinduita liniște a regăsirii de sine („de una singură”, „mi-s”) devin momentele esențiale ale dialogului. Unitatea de sine presupune, în acest univers liric, o deschidere către lume: „să poți răspunde altor inimi cu blândețe, la bătaie/…/ să te ascunzi/ în lumina altei inimi”, adică „să ai inimă” („abrupt”). Însă, avertizează poeta, „uneori/să ai inimă/ e ca la război” („abrupt”) – o formulă ce concentrează tensiunea dintre vulnerabilitate și curaj, dintre expunere și rezistență. Mistuirea de sine, în cazul poetei, este rezultatul unui conflict interior permanent – „războiul meu” – purtat între eu și suflet, între eu și trup, între gândurile nerostite și nevoia de a le aduce la suprafață. Este o luptă între dorința de a fi puternică și fragilitatea care cere protecție („a(l)ta”), între uitarea de sine și căutarea obsesivă a semnului care să-i confirme propria identitate („mi-s”), între răbdare și speranță, între suferință și amintirile care-i încălzesc sufletul.

 

Reprezentări ale conștiinței de sine

Din această perspectivă, Radmila Popovici se conturează ca o poetă a antinomiilor, iar eul său liric apare ca „un lanț de alegeri corecte și nefericite/ în care viața” devine „un drum/ fără direcție” („lanț”). În rezultat, mistuirea se concretizează într-un „corp stors”, marcat de oboseală existențială și de semnele timpului – „mereu flămând”. În cele din urmă, jinduita liniște a regăsirii de sine apare ca o recompensă a traversării tuturor stărilor-limită: „Am trecut prin toate vămile ca să ajung la mine” („în mine raiul și iadul”). Recompensa nu este extazul, ci liniștea și tăcerea, ca forme ale împăcării cu sine.

Lumea poetică a Radmilei Popovici se configurează, astfel, ca un spațiu paradoxal: pe de o parte, o lume percepută ca „o bătrână oarbă, îmbrăcată în negru”, ca „o lebădă neagră care refuză să zboare spre ape mai limpezi”, pe de altă parte, o lume în care prezența divinității poate fi întâlnită pretutindeni. Regăsirea de sine, obținută prin „trecerea tuturor vămilor”, nu anulează fractura interioară, ci o convertește într-un principiu generator al discursului liric. În acest cadru interpretativ, liniștea finală este punctul de plecare al multiplicării eului, care se va manifesta în numeroase ipostaze poetice, de măști abolite, de identități expuse și de forme ale sinelui aflate sub semnul vulnerabilității și al sincerității radicale. El se proiectează succesiv în imagini ale fragilității și degradării existențiale („sunt cuibul stricat…”), în reprezentări ale tensiunii ontologice dintre contrariile ființei („în mine raiul și iadul”).

Alte autofigurări situează eul într-o zonă de tranziție și devenire („jumătate larvă, jumătate zbor”), sugerând caracterul procesual al identității. Totodată, apar ipostaze cu valoare arhetipală și simbolică, precum apa, ca principiu al reflecției, purificării și comunicării, ce amplifică dimensiunea metafizică a discursului liric („mă numesc/ apa/ apa fântânii în care unii strigă”). Reflexivitatea este consolidată prin reprezentări ale conștiinței de sine („m-am văzut urâtă”), ale autodisciplinei („mi-am devenit dresoare”) și ale asumării identității feminine și creatoare („femeie mi-s”). Urmare a propriei traversări existențiale, semn fragil al unei ființări consumate, eu liric se afirmă drept „o urmă, o umbră și atât”.

Ansamblul acestor ipostaze configurează un eu liric aflat într-o permanentă negociere cu sine, care refuză orice mască protectoare și se afirmă în transparența totală a trăirii, conferind astfel titlului antologiei O mie și una de euri fără umbre o profundă legitimitate semantică și simbolică.