Dinu-Ioan NICULA

Sub egida de la sine grăitoare a secțiunii „Trecut continuu”, ediția 2026 a Festivalului de Film Documentar One World Romania ne-a oferit surpriza debutului unei cineaste britanice de origine română, Rachel Tâpârjan. Atât de familiar/ Something familiar este un proiect cu o anumită istorie (secvența din postgeneric ne-o arată pe regizoare primind titlul de doctor în Filosofie al Universității din Lancashire, în 2024). Anul trecut a fost prezentat la Cannes Docs ca un work in progress, iar în această primăvară a avut premiera la Copenhaga, în cadrul festivalului CPH: DOX. Spectatorii de la TIFF l-au putut urmări și ei, fiind programat în secțiunea Zilele Filmului Românesc.

Născută în 1991 la Brăila, Raluca Tâpârjan a fost înfiată de la orfelinat când avea 16 luni, de către un cuplu britanic din middle class (familia Close), care de curând își pierduse fetița în vârstă de 13 ani. Banda magnetică a vremii a păstrat imaginea bucuriei pe atunci încă tinerilor părinți adoptivi, iar contrastul cu atmosfera de ușoară apăsare care marchează începutul filmărilor din prezent este vizibilă.

Ajunsă la 30 de ani, cu un solid statut profesional în Anglia, realizatoarea documentarului autoreflexiv dorește să facă o incursiune în România; se desparte temporar de părinții englezi, dar fără inima grea ca eroul din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, pentru că ceva rămas nerostit „nu a funcționat”. Poate că acest secret a făcut-o pe autoare să renunțe la a fi Close spre a redeveni Tâpârjan, păstrându-și însă prenumele britanic Rachel. Un mix desigur simbolic, cu care păstrează echidistanța față de ambele țări: cea de origine și cea de adopție.

Căutarea pe care Rachel o întreprinde în România nu este cea a unei obârșii naționale – ea are mentalitate de cetățeană a lumii –, ci a propriei identități umane, pe care speră s-o redescopere în familia ei. Factorul motor al aventurii este „colega” sa de orfelinat, Mihaela (care fusese adoptată tot atunci de către o familie canadiană), iar abia după trei ani Rachel a dat curs semnalului primit din partea ei.

Putem vedea în această călătorie nevoia de vindecare a unei răni? Atât de familiar operează cu semitonuri, așa încât nu primim răspunsuri categorice. Sunt dese momentele meditative, surprinse cu pricepere portretistică de către directorul de imagine Andrei Oană, inclusiv în secvențele scăldatului în apa lacului, ambigue ca sens (poate cel al purificării?).

Autoarea trăiește o revelație negativă

Formula utilizată de Rachel Tâpârjan recurge la de-construirea poveștii, prin castingul de actrițe chemate să se perinde pe scaunul gol spre a juca rolul mamei, ca pregătire sufletească a fiicei pentru ipotetica întâlnire pe care o va avea în România. În plan mai larg, dându-li-se libertate la replici, interlocutoarele (printre care nume cunoscute precum Ozana Oancea sau Dana Voicu) oferă o perspectivă caleidoscopică asupra motivelor pentru care o mamă renunță la creșterea copilului. Aceste preliminarii psihologice se vor dovedi fără finalitate, deoarece mama lui Rachel își doarme somnul de veci într-un mormânt aflat în paragină, la marginea unui cimitir brăilean.

Oarecum mai norocoasă este Mihaela, a cărei mamă trăiește în Franța, unde-și îngrijește nepotul. Totuși, ea nu poate fi contactată, iar prezumtivul tată biologic, odată depistat în Brăila, neagă cu seninătate nu doar paternitatea, ci și relația cu cea care i-a dat viață femeii venită de peste Ocean. Minciunile și aparențele înșelate se succed, dar filmul nu-și pierde nicio clipă discursul calm, cu un surd ecou de resemnare.

În labirintul unde intră de bună voie, Rachel îl are drept călăuză pe fratele ei, Alexandru, pe care-l găsește iute și a cărui extrovertire dă încă o notă catchy coproducției româno-britanice. Cu el ghidușiile se țin lanț, ca într-un remake al copilăriei, de la mersul pe bicicletă la îmbătarea unui unchi spre a-i fura cheile de la un apartament. Ajung astfel să găsească un vechi album de fotografii, din care Rachel află cum arăta mama ei. Micile acumulări sunt bulgărele de zăpadă care declanșează avalanșa, fiindcă autoarea trăiește o revelație negativă, aflând că numele mamei se leagă de flagelul prostituției, în care au fost atrase și cele două surori ale lui Rachel. Una dintre ele, Ana-Maria, acceptă să apară în fața camerei, devoalând abuzurile și viața de chin la care a fost supusă de femeia decăzută moral.

Vraja pe care o emană Rachel este indicibilă

Specializată în psihoterapia traumei, Rachel Tâpârjan nu face paradă cu acest lucru, ci își conduce documentarul astfel încât soluțiile găsite să nu pară panacee, ci remedii punctuale ale unor situații de viață. Inevitabila problemă a copiilor instituționalizați înainte de 1989 este abordată fără încrâncenare și fără subiectivism, deși remarca sa, dintr-un interviu acordat publicației Hollywood Reporter, că occidentalii au manifestat în această problemă atitudinea de „white savior” (adică a albului care vine să salveze), poate să dea o nouă cheie de interpretare. Vraja pe care o emană Rachel este indicibilă și persistă mult timp după ce călătoria sa – și a noastră alături de ea – se încheie. Nu este un drum circular, fiindcă nu mai revedem familia ei din Anglia, semn că trecerea prin România a fost, poate, un pas pe spirala cunoașterii de sine.

Experimentata producătoare Monica Lăzurean-Gorgan (Manifest Film) și-a demonstrat din nou flerul atunci când a ales s-o susțină pe Rachel Tâpârjan, cu un subiect desigur în trend, apt a potența mese rotunde și dezbateri. Acestea tind să fie un sine qua non al industriei documentarului contemporan, iar stropul de poezie pe care îl strecoară Rachel Tâpârjan înseamnă ingredientul necesar în rețeta a ceea ce este o reușită opera prima.