Ionuț BÂRLIBA

Întrebarea de la care aș porni este de ce vrea omul să folosească inteligența artificială? De ce apelează la inteligența artificială când poate să nu o facă? Aș spune că totul vine dintr-o nevoie ancestrală, nevoia de a simplifica, nevoia omului de a-și simplifica viața; mai neaoș spus, nevoia de a-și face viața mai ușoară. Dintotdeauna evoluția tehnologică a adus cu sine această simplificare.

Spre exemplu, oamenii din societățile primitive au realizat și ei la un moment dat că o unealtă mai bună le reduce efortul fizic sau timpul de muncă. Ulterior, uneltele acestea mai performante și mai eficiente nu le atingeau însă oamenilor neapărat și creativitatea, ingeniozitatea. De fapt, descoperirea acelor unelte a fost tocmai rezultatul acestor capacități specific umane, precum creativitatea. La fel, se poate spune că și inteligența artificială este rezultatul acesteia și face parte dintr-o realitate a lumii actuale, pe care nu o mai putem ignora. Se prea poate însă ca efectele IA să se întoarcă tocmai împotriva generatorului ei, anume împotriva creativității intrinseci a omului. În sensul în care IA poate adormi omul și gândirea sa creativă autodefinitorie, la fel cum o societate de consum, a bunăstării și a belșugului, ne poate adormi reacțiile morale, activându-ne în același timp sentimentul misecuvenismului.

De vreo 10 ani, pe lângă activitatea mea de bază în cercetare (în științe sociale), am ocazia să interacționez anual și cu studenții de la o facultate de profil uman. Săptămânal, ne întâlnim la seminar și discutăm pe marginea unor texte filosofice. S-ar spune că acest tip de activitate este ferit de tentația inteligenței artificiale. Studenții nu au de făcut referate, ci doar de citit câteva materiale pe o tematică specifică. Lectura unor texte presupune o activitate cognitivă prezentă, activă și autonomă, care te ține în limitele propriei minți și ale capacităților tale de înțelegere și de interpretare. În privința lecturii, viteza de procesare a informației nu este un scop în sine.

 

De curând însă m-am lovit de un fenomen descurajator

Și totuși, tentația vremurilor noastre apare chiar și acolo unde nici cu gândul nu gândești!

Există în bibliografia pe care le-o dau la început de semestru un text despre mitologia fotogeniei electorale (Roland Barthes, se știe!), ocazie cu care îi îndemn pe studenți să aleagă o fotografie a unui om politic, pe care să o analizăm în cadrul seminarului, ca exercițiu practic în urma a ceea ce au citit. Când știu că vine săptămâna cu această temă, mă duc la întâlnirea cu studenții cuprins de o bună dispoziție aparte, întrucât mă aștept să le văd la lucru liberul arbitru, în sensul cel mai general al sintagmei. De curând însă m-am lovit de un fenomen descurajator. La o astfel de întâlnire de seminar, ascultând o serie de 5-6 răspunsuri la rând, am putut sesiza un tipar în răspunsurile oferite de studenți. Era vorba despre acea structură omniprezentă în răspunsurile generate de ChatGPT[1], atunci când îl iei la întrebări pe diferite teme. Studenții pur și simplu îi ceruseră lui ChatGPT să le analizeze fotografiile electorale pe care ei le aleseseră (dacă ei le aleseseră).

Nu am adus în discuție acest exemplu pentru a trage o concluzie defetistă despre sistemul de învățământ universitar sau în privința noilor generații de studenți și a lenii cognitive de care ar fi cuprinsă. Întrebându-i de ce procedează așa cum am descris mai sus, am primit un răspuns dezarmant, în firescul său: „nu am știut cum să înțelegem ce avem de făcut, nu am vrut să facem greșit!”.

Așadar, sarcina pe care eu o consideram cea mai la îndemână și care presupunea o anumită libertate de alegere, de înțelegere și de interpretare, a fost primită de către studenți (desigur, nu de toți) cu anxietate cognitivă. Aceasta, dublată de ceea ce aș spune că este un soi de maladie a „spiritului contemporan”, anume teama aproape intrinsecă de a nu greși, de a nu te arăta vulnerabil în fața celorlalți. Și, bineînțeles, inteligența artificială nu poate greși, deci iată soluția universală!

Ca să revin la întrebarea inițială, de ce folosește omul inteligența artificială? Pe de o parte pentru a-și face viața mai ușoară, dar cred că o face și pentru că, probabil, întrebarea în sine devine irelevantă. Întrebarea dubitativă, cu potențial etic, „de ce folosim IA?”, are toate șansele să devină superfluă și, de fapt, să se transforme într-o paradigmă a normalității timpurilor noastre.

Avantajele inteligenței artificiale sunt evidente

Folosim IA pentru că există IA, la fel cum, altcândva, omenirea și-a spus că folosește căruța, stiloul sau oala sub presiune pentru că toate acestea existau și, mai ales, erau la îndemână. Posibilitatea alegerii personale nu cred că ne va părăsi vreodată, însă tentația eficientizării, a ușurării vieții va câștiga, de cele mai multe ori. Dacă este rău sau bine să acționăm în termeni, să-i numim, utilitariști este o dilemă la care au căutat alții răspunsul. Nu știu însă dacă evoluția, schimbarea, înlocuirea intră în mod obligatoriu sub incidența sentințelor etice, deși sufletul omul este atras magnetic de sintagma: înainte era mai bine!

Probabil că cel mai sănătos în fața soluției, tentației sau mirajului comodității pe care ni le propune inteligența artificială este să o acceptăm, să ne adaptăm la ea și să căutăm, din nou, ca omenire, modalități de a ne folosi în mod autonom mințile, mai mult și mai eficient.

Avantajele inteligenței artificiale sunt evidente și țin de rolul acesta tehnic de instrument, de mijloc prin care ni se facilitează nu atât cunoașterea, cât accesarea ei. Nu știu însă în ce măsură ne ajută și în abstractizare și conceptualizare, procese cognitive și capacități ale minții umane care nu se realizează la un simplu clic.

Cred că un pas esențial în direcția aceasta a autonomiei cognitive ar fi să nu ne considerăm autori doar atunci când realizăm opere epocale, pe care să ni le admire alții, generații la rând. Autori (auctores) suntem și atunci când adăugăm valoare propriei minți. Iar satisfacția aceasta – și, odată cu ea, sentimentul propriei evoluții – vine și atunci când, de exemplu, reușim să scăpăm teferi după ce ne-am chinuit să citim singuri o pagină din Hegel sau când „riscăm” să scriem un eseu de opinie fără a consulta indicațiile liniștitoare ale ChatGPT. Așadar, să nu ne temem să greșim pe barba noastră, pentru că dacă vom greși, asta nu va duce în mod necesar la complicarea propriilor vieți, efect de care ne ferim atât. De fapt, dacă vom greși, data viitoare vom fi, cel mai probabil, cu mult mai aproape de soluție (și de adevăr) decât ar reuși vreodată să ne apropie răspunsurile puse la dispoziție de inteligența artificială, în toate formele ei.

[1] Termenul a devenit deja generic și stă în locul oricărui alt motor de căutare IA.