Ioana-Alexandra LIONTE-IVAN

Remarc cu certitudine și cu o ușoară îngrijorare că avântul exponențial al sferei digitale din ultimele două decenii a redefinit paradigmatic noile generații punând accentul pe alfabetizarea tehnologică. Apariția platformelor de social media, evoluția motoarelor de căutare, înmulțirea instrumentelor digitale sau a platformelor interactive și, mai recent, elaborarea și perfecționarea IA și a LLM-urilor au încurajat formarea unor noi parametri cognitivi, a unui nou limbaj, în esență a unui mod nou de a gândi și de a fi în lume. Acest nou fel de a fi privilegiază o covârșitoare prezență în mediul online, o tranziție de la persoană la persona, o predilecție colectivă, generațională, pentru conținut rapid, accesibil, atrăgător. S-ar părea că imperativul publish or perish asociat sferei academice s-a transformat în post or perish valabil pentru toată lumea.

În contextul tuturor acestor remodelări axiologice, un domeniu cu tradiție milenară precum învățământul nu avea cum să rămână nealterat, numărându-se printre acele profesii cu aplecare fundamental umană și umanistă susceptibilă la schimbările psihosociale colective. Desigur, modificările în ceea ce privește procesul de învățare, felul în care predăm, raportul profesor-elev nu s-au cristalizat în ultimele două decenii, ci pot fi identificate încă din perioada socratică, iar secolul XX a redefinit actul predării de la o transmitere unilaterală de informații proprie pedagogiei paternaliste la o abordare centrată pe student și pe autonomia actului de învățare.

În plus, gradul de interacțiune, accentul pus pe dialog, creativitatea, conservatorismul sau flexibilitatea tipului de predare nu sunt prestabilite curricular, ci variază în funcție de profesor. Putem însă vorbi despre o predilecție a sistemului de învățământ românesc către abordări tradiționale, paternaliste, bazate pe materiale tipărite și care privilegiază un mod de asimilare a informației „pe de rost”, prin aproprierea materialelor indicate de profesor.

În acest context, prăpastia se dovedește cu atât mai mare cu cât publicul-țintă al actului didactic, fie el în sistemul preuniversitar sau universitar, îl constituie generațiile Z și Alpha, caracterizate prin apetență tehnologică, ușurința cu care se folosesc de instrumentele online, nativitatea digitală și, poate mai important de atât, prin felul în care învață și asimilează cu succes informațiile.

Pandemia a scos la iveală întrebări despre felul în care predăm

Dacă tranziția de la DEX la Google a influențat categoric felul în care studiau milenialii, cea de la Google la ChatGPT a definit o nouă etapă în ceea ce privește autonomia procesului de învățare. În timp ce pentru Gen Z și Gen Alpha tranziția s-a petrecut aproape intuitiv, pentru sistemul de învățământ ea are ramificații severe din punct de vedere deontologic. Unul dintre evenimentele recente care a demonstrat contrastul dintre limitările sistemului de învățământ și nevoile elevilor/ studenților a fost pandemia COVID-19, care a forțat o tranziție de la analog la digital. Nu vorbesc aici doar despre o infrastructură logistică depășită, în mod natural, de haosul acelor câteva luni în care s-a instaurat starea de urgență, cât despre un decalaj preexistent între metodele consacrate de predare și necesitatea creării unor canale noi de comunicare între elev și profesor. Învățământul s-a adaptat cum a putut acelui interval-fulger, fie prin menținerea metodelor clasice de predare, adaptate la Zoom, Teams sau Google Classroom, fie prin identificarea unor instrumente și platforme interactive de predare online. Indiferent de modul prin care au ales profesorii și elevii să navigheze momentul învățământului la distanță, pandemia a scos la iveală întrebări despre felul în care predăm și despre modul în care învățăm și asimilăm informația.

În prezent, IA s-a infiltrat în toate palierele actului didactic și constituie subiectul nenumăratelor dezbateri etice, despre plagiat sau despre sfera auctorială, dar și a discuțiilor despre aplicabilitatea și funcționalitatea sa în crearea conținutului didactic sau în proiectele elevilor/ studenților, de la teme la eseuri sau chiar lucrări de licență și teze de doctorat.

Înainte să ajung la subiectul promis în titlu, anume utilizarea IA și a LLM-urilor de către studenți în contextul predării și asimilării competenței de scris, merită făcute câteva observații. Conform clasificării de mai sus, „bobocii” încadrați fie la facultățile cu profil filologic, fie cei care studiază limbi moderne în cadrul facultăților cu profil real sunt membri mândri ai generației Z, ceea ce îi face extrem de abili (și dependenți) în ceea ce privește tehnologia, dar și surprinzător de interesați și imersați în realitatea înconjurătoare, empatici și creativi (vorbesc, desigur, despre o majoritate oscilantă). Totodată, sunt consumatori tipici de Facebook, Instagram, TikTok sau Snapchat și, prin urmare, cu un ușor deficit de atenție, care îi determină să se preteze mult mai eficient unui mod de predare bazat pe instrumente online, pe componenta vizuală sau pe un format care să privilegieze libera exprimare și dezbaterile.

Sunt, de asemenea, membrii unei generații care a avut acces încă din liceu la o variantă exponențial îmbunătățită a IA și pentru care, în siajul metodelor de învățământ tradiționale, plagiatul este un concept neclar. De ce spun asta? Pentru că dacă stăm să ne gândim, spre exemplu, la faptul că în cadrul probei de română a examenului de bacalaureat competența critică sau hermeneutică din a treia probă este evaluată cu atât mai pozitiv cu cât ea redă, aproape mot-à-mot, ideile criticii consacrate din temutele comentarii sau dacă luăm în calcul faptul că temele făcute, în epoca dinaintea IA, cu ajutorul unor site-uri precum Wikipedia sau referate.ro primeau nota maximă pentru a-l scuti pe profesor de lectura aprofundată a fiecărui proiect, atunci ne putem imagina de ce studenții de astăzi fie nu înțeleg conceptul de plagiat, fie îl folosesc cu certitudinea acordării calificativului maxim.

Mai mult de atât, problema plagiatului în contextul IA nu este, încă, reglementată la nivel instituțional și, în plus, nu există un sistem centralizat de identificare a plagiatului ca urmare a utilizării unor motoare precum ChatGPT, Gemini, Claude etc. De asemenea, trebuie să ținem cont și de diversitatea sau specificul tuturor acestor instrumente, unele dintre ele fiind create tocmai pentru a veni în ajutor scrierii academice. Spre exemplu, Jenni AI este un soft dedicat redactării articolelor sau lucrărilor științifice, care oferă nu doar opțiunea creării citatelor și identificării resurselor bibliografice, dar și a reformulării, ad infinitum, a textului pe care îl generează, ceea ce face imposibilă dovedirea plagiatului. Așadar, în 90 la sută din cazuri, profesorul nu poate demonstra plagiatul. Însă, în contextul lucrărilor studenților care evaluează competența de scris, îl poate intui sau, mai bine spus, identifica. Există, cel puțin în ceea ce privește tipurile de scris academic (eseuri, texte argumentative, articole, rezumate, scrisori de intenție, etc.), un stil de a scrie tipic IA.

 

IA maschează goluri fundamentale de înțelegere

În primul rând, în ceea ce privește studenții care învață o limbă străină ca parte din oferta curriculară a unei universități de profil științific, precum, în cazul nostru, cea de Medicină din Iași, am remarcat faptul că, dintre cele patru competențe (citire, scriere, ascultare și vorbire) evaluate de CEFR (Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi), cele mai greu de stăpânit sunt scrierea și vorbirea. În timp ce evaluarea competenței de vorbire se produce în clasă, iar studentul nu poate disimula nivelul real pe care îl are, competența de scris evaluată mai ales ca temă pentru acasă sub forma, de cele mai multe ori, a unui eseu de opinie este, fără nicio îndoială, în majoritatea cazurilor, asistată de IA. În al doilea rând, există o tendință generală de a încerca obținerea calificativului maxim cu minim de efort, iar utilizarea nereglementată a IA face, din păcate, deseori posibil acest lucru. Am afirmat mai sus că, deși lucrările scrise de IA nu pot fi disociate concret de creația originală a studenților, ele conțin elemente stilistice și morfosintactice specifice care le trădează.

Există inclusiv studii recente de stilometrie care demonstrează diferențe între felul de a scrie IA și cel uman. Cel mai evident aspect în ceea ce privește evaluarea competenței de scris prin, să spunem, formularea unui eseu de opinie pe un subiect dat, este asemănarea covârșitoare a textelor produse individual din punct de vedere stilistic, ideatic, structural. Acest fenomen are loc pentru că, deși IA-urile îi ajută pe studenți să organizeze mai bine informația, să respecte cu succes convențiile scrisului academic, să creeze un text clar, coerent și cu vocabular adecvat, ele nu stimulează o profunzime a actului critic proprie punctelor de vedere individuale. Așadar autonomia interpretării, contextualizarea, originalitatea ideilor și a frazării lipsesc cu desăvârșire. IA maschează goluri fundamentale de înțelegere și de analiză a conținutului printr-un output frumos șlefuit, dar lipsit de o anumită funcționalitate a raționamentului critic. Deși corecte din punct de vedere gramatical și aparent complexe, textele urmează aceeași rețetă: cuvinte complexe, exprimări hiperbolice, un survolaj generic și generalizant al temei date și, deseori, referințe care nu există, acele halucinații artificiale (AI hallucinations). Mai mult de atât, există neconcordanțe flagrante între nivelul de limbă al studentului evaluat în clasă și o competență în scris mult mai evoluată, la toate palierele morfosintactice.

Cred însă că problema reală pe care o ridică utilizarea nereglementată a IA în generarea lucrărilor științifice sau a oricărei creații care vrea să treacă drept originală are ramificații dincolo de etica plagiatului, de chestiunea auctorialității sau de măsurile luate pentru a identifica și a sancționa aceste practici. Utilizarea tuturor acestor algoritmi care generează conținut prin centralizarea unui număr masiv de date aleatorii și care nu reușesc să evalueze sursele informațiilor sau să detecteze eventualele prejudecăți duce la îndepărtarea studenților de actul gândirii critice și riscă să îi facă incapabili de a exercita autonomie cognitivă sau intenționalitate epistemică. Poate că, în acest caz, vânătoarea de IA ar trebui să lase loc unor discuții oneste despre calea de mijloc. Într-un context în care nu mai putem ignora prezența IA, dar, mai mult de atât, îi putem întrevedea atât dezavantajele, cât și avantajele, trebuie stabilite limite clare între ceea ce înseamnă asistarea actului de cercetare și de scriere și autonomia gândirii sau originalitatea.