Radu CUCUTEANU

Intrarea Inteligenței Artificiale generative în rutina mea de scris nu a fost o revoluție spectaculoasă, ci mai degrabă o invazie insidioasă. Inițial, am privit-o ca pe un asistent hiperactiv, un fel de stagiar care a citit tot internetul, dar nu a trăit o zi în lumea reală. Problema? Dacă îi dai mâna, îți ia tot stilul și ți-l trece prin mașina de spălat la 90 de grade, până când toate abordările tale, toate ironiile și micile idiosincrazii dispar, lăsând în urmă un text plat.

Ca să înțelegi de ce textul generat de un LLM (Large Language Model) sună atât de steril, trebuie să vezi teoria informației formulată de Claude Shannon. Modelele de limbaj sunt, la bază, motoare statistice de anticipare. Ele calculează probabilitatea ca un anumit cuvânt (sau token) să urmeze după altul. Atunci când ajustezi parametrii de generare, modelul va tinde să alegă opțiunea statistică cea mai probabilă. Asta înseamnă că IA-ul maximizează entropia scăzută. Rezultatul? Un limbaj plat, lipsit de surprize.

În creierul uman, percepția stilului funcționează invers. Lingvistul rus Viktor Șklovski vorbea despre conceptul de ostranenie (înstrăinare sau denaturalizare): scopul artei și al scrisului este să smulgă obiectele din automatismul percepției. Când citești un stilist bun, creierul tău înregistrează o scurtă eroare de predicție, o violare a așteptărilor sintactice sau semantice. IA-ul, în schimb, este programat să fie un cetățean model. Aplică o structură sintactică previzibilă: subiect, predicat, atribut, urmate de o frază de încheiere simetrică, plină de concluzii moralizatoare.

Stilul meu a trecut printr-o serie de mutații sistematice: știind că IA-ul alege cuvintele cu probabilitate mare de corespondență, am început să injectez în fraze alăturări neașteptate. Dacă algoritmul vrea să alăture „succes” de „răsunător”, eu voi lipi „succes” de „mâncat pe jumătate” sau „anemic”. Caut ruperea de ritm. Lingvistica computațională numește asta creșterea perplexității textului. Cu cât perplexitatea este mai mare, cu atât textul poartă mai clar amprenta unei conștiințe umane, vii și imprevizibile.

IA-ul are o obsesie patologică pentru conectorii logici. Stilul meu a devenit mult mai abrupt. Las spații albe. Oamenii înțeleg subtextul și ironia. Algoritmii au nevoie de punți de legătură hiperexplicite pentru că nu au un corp, o istorie sau o frustrare existențială pe care să se sprijine. Un model de limbaj este instruit să fie sigur pentru mediul corporativ (safe for work).

Așa că am reintrodus în scris o oscilație între registre: pot trece într-o singură frază de la o analiză semiotică la un termen de maidan. O asimetrie stilistică este coșmarul statistic al oricărui clasificator de IA. Marea ironie este că, încercând să fentez algoritmul, am ajuns să îl folosesc pe post de oglindă deformantă. Procesul actual de scriere arată ca un dialog platonician distorsionat.

Ne aflăm într-un moment istoric bizar. În trecut, scriitorii se temeau că vor fi plagiați de alți oameni. Astăzi, principala mea teamă este că un cititor atent va parcurge un text de-al meu și va gândi: „Hm, un prompt bun pe Claude 3.5”. Această paranoia a schimbat natura scrisului. A creat un nou tip de presiune. Ceea ce contează este textura, timbrul, reziduurile de imperfecțiune pe care le lăsăm pe pagină. Neuroștiința ne spune că creierul uman este un detector foarte sensibil de intenționalitate. Simțim când cineva ne vorbește cu adevărat și când cineva ne livrează un text generat algoritmic pentru a bifa o sarcină. Textul generat de IA lasă un gust de carton.

Lista mea neagră

Până la urmă, IA m-a obligat să îmi conștientizez stilul. Amprenta mea stă în ezitări, în umorul sec, în sarcasmul aruncat ca paranteză, în refuzul de a trage o concluzie la finalul fiecărui articol. Stă în capacitatea de a fi contradictoriu, vulnerabil și uneori complet ilogic.

Mi-am întocmit o listă neagră personală de cuvinte și expresii:

  • „În concluzie…” (sinonim cu: „Sunt un bot care încearcă să încheie un eseu de 500 de cuvinte”).
  • „Este important de menționat că…” (umplutură semantică pe care nicio ființă umană cu un minim de stimă de sine nu ar trebui să o folosească).
  • „Peisajul dinamic al…”.
  • „Nu doar X, ci și Y…” (structura preferată a IA pentru a părea echilibrat și profund).
  • „De asemenea…” poziționat la începutul fiecărui al treilea paragraf.

IA folosește un conector logic pentru a netezi tranziția dintre două concepte, eu prefer să pun un punct îngroșat și să trec la altceva, lăsând creierul cititorului să facă munca de calibrare. Până la urmă, cititorul uman e dotat cu un aparat de deducție excelent; nu trebuie hrănit cu lingurița de către un asistent virtual prea amabil.

O asimetrie stilistică este coșmarul statistic al oricărui clasificator de IA. Marea ironie este că, încercând să fentez algoritmul, am ajuns să îl folosesc pe post de oglindă deformantă.

IA înțelege gluma doar dacă e etichetată clar sau dacă urmează o structură clasică de banc („Un cal intră într-un bar…”). Dar ironia îi scapă complet. Dacă un LLM încearcă să fie ironic, sună ca un profesor de fizică care încearcă să facă stand-up comedy la o serbare școlară: penibil și ușor terifiant. Prin urmare, am transformat ironia în principala mea armă de verificare a umanității. Din punct de vedere lingvistic, asta înseamnă introducerea unor misfits semantice. Pun un neologism corporatist într-o frază cu structură cronicărească. Un model de limbaj va percepe această alăturare ca pe o greșeală de calibrare a registrului și va încerca să o corecteze la următoarea iterare. Pentru mine, ea este dovada incontestabilă că la tastatură se află un creier biologic, ușor obosit, cu o înclinație nesănătoasă spre satiră.

Înainte de invazia ChatGPT, riscul principal al unui autor era clișeul uman, expresiile fumate, metaforele obosite, lenea de a căuta cuvântul exact. Astăzi, clișeul uman a fost preluat, automatizat și ridicat la rang de artă de către inteligența artificială. IA este suma tuturor compunerilor de nota 8 din istoria omenirii.

Amprentă digitală sau amprentă biologică

Acum, când privesc un text pe care l-am scris, nu mă mai întreb dacă este „corect” sau „frumos”. Mă întreb dacă are amprentă digitală sau amprentă biologică. Dacă sună prea curat, prea previzibil, prea bine educat, mă întorc și mai pun o paranteză parazită.

Scriu cu teama că o rețea neuronală mi-ar putea da o notă mare pentru lizibilitate.

Ante IA, cream ființe și povești pentru a găsi sensurile lumii, povești ancorate în trecut, într-un viitor, un contrapunct al vieții – și totul pentru a ne înțelege pe noi. Odată cu IA sistemul se schimbă și există riscul de a nu mai surprinde condițiile în care sensurile devin realitate. Însă prin ce ne provoacă, deocamdată, percepția mea este că ne silește să fim mai umani, măcar în scris.

Dacă vreun detector de IA analizează acest text și spune că există o probabilitate de 87% să fie generat, înseamnă doar că mașina a învățat, în sfârșit, cum să aibă umor. Dar mă îndoiesc.