Robert VRABIE

Recenta peliculă lansată sub regia lui Christopher Nolan[1] este o adaptare cuminte a Odiseei lui Homer contaminată de clișee hollywoodiene. Totuși, filmul nu este nereușit, ba dimpotrivă.

La nivel tehnic, Nolan livrează același spectacol care l-a făcut celebru. Paleta cromatică vibrantă face cinste imaginilor închipuite din timpul lecturii epopeii homerice. Agenda personală a regizorului împotriva abuzului de efecte generate pe calculator continuă cu succes. Cadrele filmate în Maroc, Italia, Grecia, Islanda și Scoția oferă o greutate vizuală palpabilă pentru universul mediteranean. Deși ar fi fost facilă folosirea CGI-ului pentru redarea creaturilor mitologice, regizorul a preferat trucurile practice și protezele, fără a compromite pelicula. În momentele tensionate, regia de imagine comunică în paralel cu scenariul. Un bun exemplu este scena din peștera lui Polifem: Ulise și soldații săi discută despre o strategie de evadare, timp în care ciclopul este prezent în plan secundar, ca o amenințare latentă.

Pentru a completa imersiunea, coloana sonoră semnată de Ludwig Göransson propune o abordare inedită. Dorind să obțină un sunet autentic, producția a evitat orchestra clasică, optând pentru instrumente muzicale antice (liră, gong de bronz, aulos). Rezultatul a dat naștere unor motive muzicale memorabile, care acompaniază armonios temele filmului, precum dorul, regretul, suferința și trauma războiului.

Totuși, oricât de impresionant ar fi ambalajul audiovizual, pelicula se clatină narativ. Expozițiunea și deznodământul se simt prelungite artificial, alterând ritmul poveștii. Problema culminează în scena măcelului pețitorilor, fiind o secvență de 10-15 minute, demnă de Bollywood, unde un singur personaj răpune miraculos sute de indivizi pasivi. Aici, filmul suferă de o hiperfidelitate canonică executată stângaci. Proporțiile măcelului sunt susținute de Homer, însă transpunerea cinematografică ar necesita o nuanțare vizuală, nu doar o traducere mot-à-mot. Scena devine neconvingătoare tocmai din cauza acestui contrast: deși pe parcursul filmului Nolan a adaptat destul de liber textul original, aici alege brusc o traducere brută, lipsită de viziune.

Deși este legitim să-l privim pe Ulise al lui Nolan, interpretat de Matt Damon, ca un personaj de sine stătător, comparația cu eroul din epopeea grecească este de neevitat și în defavoarea filmului. În timp ce în poem Ulise este un om complex, capabil de acte de cruzime profundă, mândrie și infidelitate romantică repetată, interpretarea lui Matt Damon suferă de o sanitizare morală acută, transformându-l într-un personaj unidimensional, desprins parcă din tiparul filmelor cu supereroi.

În final, am primit ce și-a dorit Nolan: un spectacol audiovizual superb, cu suficiente compromisuri narative pentru a deveni un succes comercial.

[1] Odiseea; regie: Christopher Nolan; coproducție: Syncopy, Universal Pictures; distribuție: Matt Damon (Ulise/Odiseu), Anne Hathaway (Penelopa), Tom Holland (Telemah), Zendaya (Atena), Charlize Theron (Calypso), Robert Pattinson (Antinous); montaj: Jennifer Lame; coloană sonoră: Ludwig Göransson; durata filmului: 172 de minute, limbă: engleză; dată de lansare: 6 iulie 2026.