Dinu-Ioan NICULA

Estival prin natura sa, care îmbină voiajul cinefil cu socializarea locală pe marginea proiecțiilor din Piața Unirii, TIFF își extinde reverberațiile până spre începutul toamnei, inclusiv prin edițiile itinerante, care succed celei principale, de la Cluj. Un atribut cu atât mai pregnant în acest an, când gala de deschidere a avut în centru un titlu cu rezonanță autumnală: 3 zile în septembrie, de Tudor Giurgiu, prezentat hors-concours în cadrul secțiunii „Zilele Filmului Românesc”. O avanpremieră nu doar în raport cu intrarea în circuitul național (18 septembrie), ci și cu corpusul secțiunii, care este programat relativ compact, în a doua parte a festivalului.

După covârșitorul film de revizitare a istoriei basarabene Pădurea de molizi (2025), Tudor Giurgiu și-a luat un moment de respiro de la marile teme, dar a rămas la fel de ambițios: o comedie în care cadrul principal, în continuă mișcare de aparat, are 65 de minute. Sursa de inspirație a scenariului (pe care regizorul l-a scris împreună cu Conrad Mericoffer și Radu Grigore) a constituit-o vechiul film chilian Sábado (2003, Matias Bize), care până la un punct are o desfășurare similară: cu puțin înaintea începerii nunții, o mireasă află că viitorul soț a înșelat-o până deunăzi în chip repetat, lucru cu care o înveninează chiar „amanta” acestuia, disperată că a rămas gravidă. Inclus pentru onestă comparație în actualul program TIFF, filmul sud-american nu ramifică povestea, spre deosebire de cel al lui Giurgiu, care antrenează o serie întreagă de personaje, ipostaziind fauna umană prin care trece eroina Andreei Vasile în drumul ei cu titicarul, alternativa fiind bărbatul poetic cu mască animalieră, întâlnit la mal de mare; un liman, însă privit sarcastic, pune punct filmului Sorella di clausura, al Ivanei Mladenovic, recenzat în numărul 1-2/2026 al revistei noastre.

O altfel de călătorie, dar tot cu un puternic personaj feminin în prim-plan, animă un titlu așteptat cu interes în „Zilele filmului românesc”: Piatră, foarfece, hârtie/ Blindsight, de Adrian Sitaru. Un rol pe măsura maturității artistice pentru Ioana Flora, interpreta eroinei care încearcă să recupereze amintirea unui accident tragic prin care a trecut familia ei. Pe mare sau pe uscat, parcursul său capătă alura dubitativului, uneori cu nuanțe de suprarealism, autorul reușind o redare sui-generis a fluxului memoriei, chiar dacă pe alocuri se resimte lipsa unor accente.

Relativismul trăirilor feminine este și canavaua story-ului din Un loc sigur (Cecilia Ștefănescu), film care deja a circulat pe marile ecrane, pierzându-și astfel factorul de surpriză.

Consacrată ca prozatoare, regizoarea aflată la debut în lungmetraj (dar cu valoroase colaborări scenaristice la filmele lui Tudor Giurgiu: Legături bolnăvicioase, 2006; Libertate, 2023) aduce într-o excursie la Kravets două cupluri; opoziția fidelitate conjugală vs adulter nu premiază prima abordare și nici n-o incriminează pe cea de-a doua (ba din contră, s-ar zice). Crezul feminist al autoarei este subtil pus în pagina cinematografică de actrița Marina Palii (care are de luptat cu tușele apăsate ale personajelor masculine), aceeași care girează și trama din Dinți de lapte (Mihai Mincan): familia căreia în 1989 îi dispare una dintre cele două fete de vârstă școlară și nu mai reușește nicidecum să dea de urma acesteia. Povestea lipsită de încrâncenare anticeaușistă, care aduce pe ecran o interpretă-copil predestinată unei frumoase cariere (Emma Ioana Mogoș), ar fi meritat chiar un premiu, dar ieșirea din tiparul politic a contat, poate, în decizia juriului, alcătuit din René Wolf, Anja Fröhner și Marie Balducchi.

Ca într-un arc peste timp, deriva adolescenților contemporani este expusă de Tudor Cristian Jurgiu în De capul nostru, film care s-a întors în februarie, de la Berlinală, cu Premiul CICAE (Confédération Internationale des Cinémas d’Art et d’Essai). Având ca pretext situația copiilor ai căror părinți pleacă să lucreze peste hotare, regizorul ține să înfățișeze o mai amplă degringoladă, cu psihologii juvenile contorsionate, pe care nu izbutește să le conducă spre un final puternic, rămânând însă de salutat părăsirea cheii minore din precedentele sale filme. Tot în capitala Germaniei a fost distins, cu Mențiunea specială a juriului secțiunii „Generation KPlus”, Atlasul universului, cu care Paul Negoescu a venit și la TIFF. Ruralul privit prin ochii unui copil, care pornește într-o implauzibilă aventură pentru a-și găsi adidasul desperecheat (ca într-o reinterpretare pe invers a basmului Cenușăreasa) are o cuantă de magie, care eclipsează miza filmului, adecvată pentru o producție destinată copiilor.

Chimie interumană

Viața la țară, de data asta aspră chiar și când e văzută la o vârstă fragedă, animă Malul vânăt, de Andreea Cristina Borțun. Pătruns de o tristețe funciară, filmul are o tentă de soare la amurg, conturând o eroină „larger than life”, pe care Mihaela Subțirică (actriță a Teatrului Nottara) o dimensionează verosimil și acaparant. Totuși, juriul a preferat să acorde premiul de debut lui Cristian Bota, pentru Dus-întors, road movie construit pe relația încordată dintre tată (Adrian Titieni) și fiu (interpretat de către regizor), deja un poncif pe care-l regăsim și în filmul spaniol distins cu Trofeul Transilvania (Lionel, Carlos Saiz), însă acolo cu o concentrație mai mare a chimiei interumane bazate pe acizi. Moda de „gonflare” a unui scurtmetraj propriu (Interfon 15, 2021) reverberează în Nu mă lăsa să mor, filmul lui Andrei Epure care a obținut la festivalul clujean premiul FIPRESCI (al cărui obiect de jurizare l-a constituit secțiunea Zilele Filmului Românesc); enigmatica și morbida poveste cu nuanțe horror poetizează uneori inspirat (în alternanță cu momente incongruente), grație unei distribuții în care excelează Cosmina Stratan, guest-starul fiind româno-americana Elina Löwensohn, meteorica apariție din Lista lui Schindler (Steven Spielberg, 1993). Premiul pentru cel mai popular film românesc din festival a fost obținut de Delta sălbatică, documentarul lui Dan Dinu oferind un uimitor caleidoscop de imagini surprinse în natură.

Malul vânăt – © Atelier de Film

Căutarea de sine, prin sondarea eredității, dă valoare filmului Atât de familiar al româno-britanicei Rachel (ex-Raluca) Tâpârjan, unul dintre numeroșii copii români adoptați, la începutul anilor ʼ90, de familii occidentale.

Cu sensibilitate, dar și cu perseverență, autoarea se întoarce spre a-și căuta obârșia în țara natală, dovedind atât aptitudini de investigatoare, cât și de documentaristă, limbajul imaginilor îndepărtând filmul de sabia lui Damocles a melodramei. Negura caselor de copii damnate este labirintul prin care își propune să înainteze și Olga, personajul principal interpretat de Maria Popistașu în propriul său film Y (regizat împreună cu Alexandru Baciu). Moștenirea pe care a lăsat-o bunica ei, o avocată pe a cărei corupție s-a clădit bunăstarea familiei, a devenit apăsătoare după ce nepoata găsește documente mai mult decât dubioase. Relativismul rigorilor morale (rezonerul filmului fiind pater familias, excelentul Ionel Mihăilescu), combinat cu o tematică LGBT nu tocmai stridentă, au fost atuuri care au hotărât juriul să acorde lui Y premiul secțiunii „Zilele filmului românesc”.

Y – © Tangaj Production

Un nivel chiar mai ridicat a avut documentarul basarabeanului Dragoș Turea, Pionul lui Lenin, inedită punere sub reflector a actorului Sergiu Voloc (cunoscut din mai vechile realizări ale lui Igor Cobileanschi), certat cu părinții săi, cu statuile lui Lenin și cu lumea întreagă; filmul-portret este original, înțelept și savuros, confirmând talentul unui autor în continuă ascensiune. Tot de peste Prut a venit și lungmetrajul de ficțiune Cercul, de Valeriu Andriuță, o „dramă la vânătoare” pe care mai marii unui sat din Republica Moldova o vor mușamalizată, singurul oponent fiind un tânăr și aparent anodin polițist. Cu vagi ecouri din O lacrimă de fată (Iosif Naghiu, 1980), filmul îl captează pe spectator în construcția sa – fără a-l pierde atunci când unele clișee ale „trezirii de conștiință” se fac simțite – fapt care justifică Mențiunea specială primită.

Pionul lui Lenin – © Project UM

Secțiunea de scurtmetraj din cadrul Zilelor Filmului Românesc, jurizată de Javier Martin Dominguez, Katharina Stumm și Guillaume Calop, l-a avut drept câștigător pe comediograful Dan Panaet (din echipa de scenariști a serialului Las fierbinți), cu Căpitane de județ, ecranizarea schiței omonime din volumul său Oameni suntem. Fabula fals antropomorfizantă are o anumită savoare – deși pare făcută să răspundă comenzii sociale privind combaterea violenței împotriva animalelor –, aportul actorilor Vlad Jipa și Lucian Iftime fiind decisiv.

Deși prezentat în afară de concurs, cel mai așteptat film românesc (în fapt o coproducție cu Franța) a fost Jurnalul unei cameriste de Radu Jude, liber inspirat de romanul omonim al lui Octave Mirbeau (publicat în 1900), care a fost ecranizat și de clasici precum Jean Renoir și Luis Buñuel. Este motivul pentru care compatriotul nostru recurge la o demitizare (de cu totul altă factură decât a făcut-o în Dracula, inclus și acesta în programul TIFF); eroina nu mai are aura Paulettei Goddard sau a Jeannei Moreau, ci este o țărăncuță care și-a lăsat copilul în îngrijirea părinților dintr-un sat românesc și a plecat ca menajeră la o familie middle class din Franța. Ana Dumitrașcu este alegerea optimă pentru nelipsitele denunțuri ale lui Jude la adresa dezumanizării burgheze, în raport cu căldura „celor mulți umili” de acasă, cu care eroina ține legătura prin imaginea telefonică (noul brand filosofico-tehnic al creațiilor regizorului). Sub forma unor aparteuri bizare, dar deloc intruse, Jude include secvențe în care eroina joacă într-o trupă teatrală progresistă, unul din nu prea multele capricii pe care autorul și le permite în această producție girată de producătorul franco-tunisian Saïd ben Saïd, premiera națională urmând să aibă în noiembrie, ca un ecou târziu al celei de-a 25-a ediții a TIFF.