Cristina FLORESCU

Lumi sau universuri paralele

Acum, în această clipă cât o definiție a unui sens greu de mărginit, mă simt semantic obosită. Trebuie să-mi refac flora sufletească și, cu orice preț, să vă vorbesc despre disocieri ale unor fapte de ultimă oră. Nu este chiar „ultimă”, iar numai o „oră” – nici atât. Este numai un mod de a mă plânge despre niște obiceiuri lingvistice neprielnice.

De ceva timp observ, ca o obsesie a celor artistice și mai puțin artistice din jurul meu, invocarea paralelelor.

Cuvântul paralel(ă) desemnează, ca substantiv și adjectiv, noțiuni mult mai multe decât se crede îndeobște. Disocierea semantică cea mai minuțioasă este făcută, evident, în DLR unde sunt coagulate lexico-gramatical șaisprezece secvențe lexicografice, sistematizate în șase sensuri. Circulația diastratică a lexemului impresionează: are accepții (sintagmatizate adesea) specifice în geografie, matematică, astronomie, arhitectură, inginerie, sociologie, istoria literaturii, sport etc.

Însă cea mai frecventă utilizare este angajată, prin caruselul limbajului familiar, mult dincolo de fruntariile geometriei. Proiecția armonioasă din perspectiva acestei discipline este definită în toate dicționarele: (concentrăm explicativ) „Linie sau suprafață situată în toată întinderea ei la egală distanță de altă linie sau de altă suprafață cu care nu se întretaie oricât de mult s-ar prelungi”. În definiție nu are cum să intre comentariul care să ne spună că avem de-a face atât cu o realitate mereu aproximată, cât și cu un construct proiectat imaginar, absolut esențial pentru a înțelege lumea în care ne situăm.

Nu mă voi referi aici la faptul lexical care conturează, în limba noastră, proiecția liniilor trasate cu polobocul („nivela cu bulă de aer”) constructorului care înalță pereți obligatoriu aliniați paralel pe dimensiuni limitate de arhitect. Acest tip cotidian al liniilor sau planurilor paralele ține de valorile proprii ale lexemului românesc paralel,-ă.

Obsesia pe care o invoc în titlu ține de zona exprimărilor figurate. Ne situăm la nivelul expresiv, poetic, metaforic sau/ și simbolic al proiecțiilor lumii sociale. Avem acum mai ales lumi sau universuri paralele.

 

Proiecția paralelă a unor lumi narative

Artisticul literar apare intersectat adesea de proiecția paralelă a unor lumi narative. Romanul istoric, de exemplu, așază lumea contemporană în contrastivitate cu cea reconstruită istoric. Scopul este refacerea unui univers arhaic sau numai vechi pus în paralel cu datele contemporaneității autorului. Acesta reface coordonatele istoriei de multe ori în mod exacerbat, inventând fapte și personaje, modificându-le dimensiunile pe măsura interesului cititorului. De exemplu, câți dintre noi cunosc deosebitele calități ale lui Armand Jean du Plessis, cardinal de Richelieu, personalitate benefic notabilă, ministru al regelui Louis XIII (între anii 1624 și 1642), care este unul dintre făuritorii statului francez modern? Pentru că, știu sigur, generații întregi de adolescenți, tineri și mai puțin tineri, consideră că respectivul cardinal a fost o persoană malefică, neloială majestății sale, regele, înfruntându-se cu Cei Trei Muschetari, mai ales cu al patrulea, cu celebrul dʼArtagnan.

Lumea onirică a lui Mircea Eliade este și astăzi șocantă prin intersectarea, mereu vagă, cu realitatea socială a României interbelice. Existența paralelă, din vis, întrupează o altă realitate, profundă și sacră.

La Kafka întrezărim, aproape cumplit, miriapodul din fiecare dintre noi.

Pentru ca în romanele lui Eco (acum mă refer mai ales la Baudolino și Insula din ziua de ieri) să suportăm, pe dimensiunile ludice specifice semioticianului italian, impactul cu straturile narative ale unor timpi trecuți imposibil de a fi realmente surprinși. Avem de-a face cu zone temporale paralele, niciodată tangente în imaginația simbolică a lui Eco.

Paralelismul lumilor narative atinge paroxismul, după umila și lingvistica mea părere, la Haruki Murakami. M-a marcat romanul 1Q84 în care se glisează, pe nesimțite, într-o a doua lume de o concretețe mirobolantă, pământească și nepământească, în care prezența celor doi aștri – luni cerești – creează adevăruri existențiale de nesuprapus, deși mereu suprapunerea explicativă pare inevitabilă.

Și, evident, nimic nu ne este mai consubstanțial ca imaginea „celuilalt tărâm” din basmul românesc, simbol despre care s-au scris exegeze impresionante, oferind, fiecare în parte, soluții narative diferite. Țăranul autor ne convinge că drumul prin fântâna timpului este viața însăși în care ambele tărâmuri coexistă, neatingându-se. Ca și cum fiecare din noi am fi făcuți din felii reprezentând același Eu, mereu altul, într-o luptă infinită cu niciodată-regăsirea.

Sunt aspecte minunate, oglindite, din ce în ce mai des, în filme în care imaginația estetică și cea tehnică acționează ca un detonator estetico-afectiv.

Dar noi nu trăim nici în paginile unei cărți, nici pe micile și marile ecrane. Din păcate.

Expresia a fi paralel cu = „a nu avea nicio legătură cu”

Cred că, din punct de vedere lingvistic, domină, în ultimul timp mai ales, expresia a fi paralel cu „a nu avea nicio legătură cu”. Circulația sporită a acestei secvențe se datorează în mare parte omului politic din contemporaneitatea noastră strictă. Factorul politic impune disocieri aiuritoare, zvârcoliri iraționale în care se succed, din ce în ce mai repede, simboluri aparent identic-sforăitoare, dar complet incompatibile în substanța lor socială. Fiecare „vede limpede că”, sau știe „adevărul-adevărat”. De fapt ne găsim în fața unor elemente aparținând unor lumi paralele. Tu nu poți înțelege ceea ce eu văd foarte clar, iar eu nu disting realitatea explicată de tine. Deși o înțeleg. Dar n-o pricep. O exprimi la fel de vehement pe cât eu o receptez viceversa. Totuși nu există aici față și revers, greșesc! Ar fi bine să fie astfel pentru că s-ar putea presupune o suprafață comună, o legătură intrinsecă. Însă aici este vorba exact de exprimarea, gândirea și semiotica socială a unor existențe paralele. Adică lumile noastre politic paralele, care nu se pot suprapune, măcar atinge, care plutesc comunicațional în spirale ce par a se încârliga agresiv, însă care nu au niciun atom comun de gândire socială. Chiar dacă vorbim aceeași limbă (și ce material lingvistic superb este româna!), în mod evident n-o gândim la fel. Fiecare concept politic exprimă cam ce exprimă toate celelalte, însă niciodată în același timp sau în același univers intelectual. Disonanța semiotică este bulversantă, cacofonia sufletului nostru social copleșește.

Am mai fost disociați, despărțiți în tabere diferite, în conflicte contondente. Dar mereu a existat o soluție: bună, rea, mediocră, excepțională, mediatoare sau radicală. Ceea ce înseamnă că zona de înțelegere, fâșia neutră a hotarului dintre gândiri parcelate era prezentă – chiar dacă în limite minime. Însă, în acest iunie marcat de solstițiul de vară, nimic nu converge spre nimic. Conform experienței mele de viață și a aceleia livrești, am ajuns la convingerea că acum avem de-a face cu cel mai mare număr de gândiri sociale paralele care dovedesc incompatibilități ireductibile.

Dacă Alexandru Dumas ar trăi printre noi, aici, acum, cred că n-ar putea să inventeze un geniu al răului mai pregnant decât această ruptură a sufletului nostru social.

Continui să mă minunez cum poate o limbă atât de frumos închegată să exprime niște fapte atât de dizarmonic asamblate politic. Plină cândva de turcisme-duium, de franțuzisme șic, de rusisme sufocante, sperie azi cu englezisme care vâjâie prin toate limbile lumii. Sigur, lingviștii au metode de susținere a motorului lingvistic românesc, la toate nivelurile lui literare, dialectale, argotice etc. Dar ce se poate face cu politicienii care sfâșie pânza înțelegerii și se sfâșie între ei? Haideți să-i întrebăm: de pe ce planetă paralelă cu lumea noastră au venit și cum se pot întoarce acolo?