Laura Carmen CUȚITARU

Legătura numelui cu lucrul pe care îl denumește

La mijlocul secolului al V-lea î.e.n., aflat în Egipt, istoricul Herodot aude și consemnează următoarea poveste spusă de preoții unui templu din Memphis: înainte de Psammeticus, egiptenii credeau că ei sunt cea mai veche seminție de pe pământ, însă acest faraon a vrut să afle cu exactitate răspunsul pentru că unii opinau că frigienii ar putea fi mai vechi. Întrucât exista credința că, dacă un copil nu este învățat niciun cuvânt după naștere, într-o zi el va începe să vorbească în limba umană originară, regele a dat doi nou-născuți în grija unui păstor, poruncindu-i să îi țină izolați de orice glas omenesc și să observe ce spun. După o vreme, păstorul l-a înștiințat pe faraon că micii „cobai” rostesc repetat „becos”. Încredințându-se personal, Psammeticus investighează în ce limbă are sens acest cuvânt și găsește că e echivalentul pentru pâine în frigiană. Având în vedere acest lucru, egiptenii încep să îi considere pe frigieni cel mai vechi neam din câte există, iar graiul lor ca limbă a începuturilor omului.

Legat de limbă s-au pus mereu întrebări fundamentale care, de-a lungul timpului, au cunoscut variații în funcție de spiritul epocilor. Până la Charles Darwin, ipoteza unui Creator a fost exprimată cel mai des, iar reflecțiile asupra limbii au vizat mult timp legătura numelui cu lucrul pe care îl denumește. Ideea că, la început, a existat o singură limbă diversificată ulterior într-o multitudine, e vehiculată în toate marile culturi ale lumii. În epoca raționalismului se formulează ipoteza conform căreia, în ciuda diferențelor lor evidente, limbile globului se bazează pe o „gramatică universală” – structuri gramaticale comune, consecință a categoriilor rațiunii, care sunt aceleași pentru toți oamenii. Biologia evoluționistă lansează singura teorie diferită de creaționism și, astfel, alimentează puternic discuțiile lingviștilor despre originile limbii, deși subiectul fusese exclus din dezbateri, în 1867, de Academia Franceză de Știință, pe motiv că nimic din ceea ce se cunoștea până la acea dată nu putea răspunde științific la această întrebare. În zilele noastre, asistăm la discuții reînnoite mai ales în Statele Unite, răspunsurile fiind căutate la convergența unor arii de investigație foarte diverse: lingvistică, antropologie, biologie, neuroștiințe, informatică.

În Descendența omului și selecția sexuală, Charles Darwin compară anatomia diverselor specii și concluzionează că omul este, din punct de vedere anatomic, fiziologic și comportamental, un tip de primată. În paranteză fie spus, este foarte interesant de urmărit finețea observațiilor asemănărilor dintre om și maimuță, începând cu planul structural și încheind cu cel al facultăților mentale: biologul englez indică niște puncte comune în care, după părerea lui, înrudirea structurală „este arătată în mod vădit”: țesuturile și sângele sunt asemănătoare prin faptul că facem toți aceleași boli – turbare, variolă, sifilis, holeră, herpes, apoplexie, cataractă etc.; maimuțele fac febră în perioada dentiției, ca și copiii; suntem toți expuși la paraziți interni și externi și supuși acelorași „legi misterioase” care fac ca „gestația, maturația și durata diverselor boli să urmeze perioadele lunare”; medicamentele au același efect asupra maimuțelor ca și asupra omului. În plus, „multe specii de maimuțe au un gust pronunțat pentru ceai, cafea și băuturi alcoolice; ele fumează de asemenea cu plăcere, după cum am văzut personal. Brehm afirmă că indigenii din nord-estul Africii capturează mandrilii sălbatici expunând vase cu bere tare, care îi îmbată. El a văzut (…) mandrilii foarte indispuși și deprimați; își țineau cu amândouă mâinile capul, care îi durea și aveau o expresie vrednică de toată mila: când li s-a oferit bere sau vin, s-au îndepărtat dezgustați, însă au savurat zeama de lămâie. După ce s-a îmbătat cu coniac, o maimuță americană (…) nu s-a mai atins de el și astfel s-a dovedit mai înțeleaptă decât mulți oameni”. Darwin se pronunță și asupra limbii omului care s-ar fi dezvoltat din abilitățile comunicative emoționale mai primitive ale maimuțelor mari, fiind selectată gradual de către natură.

Neo-darwinismul prezentului a rafinat teoria, dar ipoteza de bază rămâne. Biologii evoluționiști cred că limba omului este atât de diferită de toate celelalte sisteme de comunicare întâlnite în lumea animală deoarece, pe scara evoluției, aparatul fonator uman a suferit modificări importante. Lingviștii evoluționiști vin cu propriile scenarii privind modul în care pre-limba ar fi devenit proto-limbă, dar fără a face, desigur, referire la vreo schimbare necesară în alcătuirea biologică a creierului hominizilor. Acum câteva decenii, lingvistul american Charles Hockett și antropologul Robert Ascher au opinat că limba, care e un sistem deschis (cu ajutorul ei putem formula o infinitate de mesaje), a apărut din sistemul de comunicare al primatelor, care, ca orice alt sistem din lumea animală, e unul închis (numărul de mesaje care pot fi transmise e finit). Cei doi cred că, la un moment dat, un hominid a trebuit să emită două vocalizări în același timp, de exemplu hrană! și pericol!, astfel încât acestea două s-au combinat într-unul singur. Și asta deoarece „foarte probabil, astfel de vocalizări combinate apar la animalele moderne, deși un astfel de fenomen nu a fost observat până în prezent”. Astfel, zece vocalizări s-au combinat între ele și s-au făcut o sută. Fiecare vocalizare combinată are acum două părți, iar fiecare parte, la rândul ei, se regăsește combinată în alte vocalizări.

Tabăra „selecționiștilor” versus tabăra „non-selecționiștilor”

În ultimele trei decenii, dezbaterea a devenit foarte nuanțată. Lingviștii americani discută dacă selecția naturală poate explica apariția tuturor aspectelor limbii sau doar a gramaticii; dacă limba a apărut brusc sau treptat; dacă un nou modul, special dedicat limbii, a apărut în creier sau un modul pre-existent a fost folosit pentru funcția nouă a vorbirii. Anul 2000 îi găsește pe experții de peste Ocean împărțiți în două tabere: cea grupată în jurul lui Steven Pinker (psiholingvist) și Paul Bloom (psiholog), numită a „selecționiștilor”, care cred că limba a apărut prin selecție naturală, și cea grupată în jurul lui Noam Chomsky și Stephen Jay Gould (paleontolog și biolog), numită a „non-selecționiștilor”, care cred că explicația e prea simplistă. Pinker, supranumit scientific superstar în Statele Unite, avansează ideea mutantului gramatical. El imaginează un scenariu în care o maimuță antropoidă suferă, din întâmplare, o mutație genetică și dezvoltă o sintaxă oarecare, o proto-limbă. Afirmațiile sale pot fi acum decodate de restul comunității doar cu efort mental, situație care creează presiune, obligând la dezvoltarea, în ceilalți, a sistemelor corespunzătoare unei decodări automate. Selecția naturală îi favorizează pe acei ascultători care îi înțeleg mai bine pe vorbitori. Astfel, în curând, abilitățile lingvistice escaladează într-o adevărată „cursă a înarmării lingvistice”, ca să folosesc cuvintele autorului. Toate acestea deoarece a fi mai inteligent decât competiția creează presiune asupra cunoașterii, iar „evoluția produce adeseori abilități spectaculoase când adversarii se încleștează în cursa înarmării”. Apariția limbii trebuie să fi fost treptată și lentă; orice hominid care vorbea cât de cât a avut un avantaj de adaptare față de ceilalți: primul mutant gramatical a putut supraviețui mai bine și produce mai mulți moștenitori, pentru că un orator talentat e capabil de manipulare și negociere, atrăgând mai multe femei decât colegii lui (mai) tăcuți. Un argument în acest sens e adus din antropologie, unde s-a observat că, în societățile umane, șefii de trib erau vorbitori pricepuți și aveau mai multe soții.

Pe de altă parte, lingvistul american de origine britanică Derek Bickerton susține că apariția limbii a fost un proces brusc, catastrofal: după ce, puțin câte puțin, în strămoșii noștri cu blană s-au dezvoltat structuri cerebrale care au permis operațiuni mentale mai complexe, într-o zi, accidental, s-a făcut și ultima conexiune și a apărut proto-limba, o variantă fără sintaxă. Un al doilea stadiu ar fi avut loc când o singură mutație într-o singură persoană (Eva din Africa) a făcut să apară în creier sintaxa, a redimensionat mărimea și forma creierului acesteia și i-a modificat tractul vocal pentru a putea articula coerent. Se speculează că acest tip de comunicare timpurie poate să fi fost mai ales gesturală și vocală (deoarece primatele din ziua de azi le au pe amândouă), însă ar trebui identificate sistemele fizice și neurologice cruciale pentru dezvoltarea limbii care puteau fi folosite cu alte scopuri – sau și cu alte scopuri – deoarece este foarte problematic să presupui că primul rudiment de limbă a apărut din nimic. Philip Lieberman, neurolingvist și antropolog, în prezent la Brown University, e de părere că numai anatomia tractului vocal și ariile cerebrale adaptate inițial pentru controlul motor s-au modificat în timp, nefiind necesar un „modul al gramaticii”: de vreme ce selecția naturală implică pași mărunți care intensifică treptat funcția unui organ deja existent, apariția unui modul nou ar fi, logic, imposibilă. Pinker îl contrazice, argumentând că nu e neapărat necesar ca un modul să existe dinainte, deoarece micile îmbunătățiri pot construi încet unul din altceva. El compară procesul cu apariția ochiului: se crede că acesta a apărut într-un organism lipsit de ochi, care avea pe piele o zonă sensibilă la lumină. Zona s-a adâncit, devenind o gaură în care a crescut o sferă cu o altă gaură în ea în care a crescut o retină, și așa mai departe, fiecare pas permițând posesorului să detecteze evenimentele un pic mai bine. Tot așa ar fi apărut și proto-limba, probabil, prin „restructurarea circuitelor cerebrale ale unei primate, care nu aveau inițial nici un rol în comunicare, și prin adăugarea altora noi”.

Tabăra din jurul celui mai influent lingvist din lume susține altceva: Noam Chomsky e de părere că e simplu să atribui limba selecției naturale, deoarece prin aceasta se exprimă doar credința că în spatele procesului s-ar afla fenomene naturalistice: „De îndată ce începi să te gândești serios la adevăratul caracter al sistemelor biologice pe măsură ce se dezvoltă în individul care se maturizează – iar limba e doar un sistem biologic –, îți dai seama că aceste sisteme sunt extrem de structurate și că se dezvoltă pe baza existenței a foarte puține condiții externe (…). În consecință, trebuie că ele sunt predeterminate într-o foarte mare măsură. În opinia mea (un pic cam eretică), selecția naturală în sine nu aduce nici pe departe câtă structură ar trebui ca să explice ceea ce se întâmplă în evoluție”. Chomsky nu respinge evoluția, cum s-ar putea crede. În schimb, invocă legi fizice de natură necunoscută: „Știm foarte puține despre ce se întâmplă atunci când 1010 neuroni sunt îngrămădiți în ceva de mărimea unei mingi de baschet, asupra căreia acționează, pe deasupra, condițiile impuse de maniera specifică în care acest sistem s-a dezvoltat în timp”.

Misterul legat de originile limbii nu face decât să sporească

În anul 2002, revista Science, un jurnal științific foarte apreciat și cunoscut pentru orientarea sa materialistă, evoluționistă, publică un studiu programatic despre evoluția limbii, semnat de Noam Chomsky, Marc Hauser (biolog) și Tecumseh Fitch (psiholog), studiu care uimește prin limbajul hiperspecializat. Vechea distincție terminologică chomskyană dintre structura de suprafață a limbii și structura de adâncime a fost abandonată, pentru că nu a fost înțeleasă cum trebuie (lumea interpretând-o ca diferență dintre un mesaj și sensul lui real, ascuns). Acum găsim redenumite prin E-limbă manifestările exterioare ale acesteia (enunțurile), respectiv, prin I-limbă, universaliile ei interne (o configurare neurală minimală a formei și sensului reductibile la un set optim de procese). Nu contează, susțin autorii, cum a ajuns limba să comunice și să reprezinte idei, ci cum poate fi delimitat nucleul central computațional al I-limbii. Sintaxa reprezintă motorul care conduce operațiunile sintactice și e denumită „facultatea limbii în sens restrâns” (FLR). Acest sistem computațional plus celelalte trăsături biologice ale limbii (comune și speciilor non-animale) alcătuiesc „facultatea limbii în sens larg” (FLL). Prin aceste trăsături biologice, autorii înțeleg „alte două sisteme interne organismului, pe care le numim senzorial-motor și conceptual-intențional”. Primul furnizează caracteristicile fonologice (sunetele), iar cel de-al doilea atribuie sensul. În consecință, „presupunem (…) că o componentă cheie a FLR este un sistem computațional (sintaxa restrânsă) care generează reprezentări interne și le configurează în interfața senzorial-motorie cu ajutorul sistemului fonologic, și în interfața conceptual-intențională cu ajutorul sistemului semantic (formal)”. Capacitatea de a genera un număr infinit de mesaje pornind de la un număr finit de cuvinte, cu ajutorul recursivității, constituie procesul sintactic esențial care stă la baza FLR. Spre deosebire de FLL, care e analoagă comunicării animale și care e derivată din aceasta ca o adaptare specific umană pentru vorbire, FLR nu ar fi o adaptare ci „ceva recent apărut, și numai la om”. Această capacitate reprezintă deosebirea fundamentală dintre limba umană și orice altă formă de comunicare din regnul animal, și doar ea trebuie investigată de lingviști, biologi, psihologi și antropologi, printr-un program comparatist comun.

Că limba ne-a fost dată de o ființă superioară sau e creația propriului creier – iată două ipoteze opuse care au, totuși, în comun, ideea unui design inteligent. În ciuda acumulării de uriașe cantități de informație, nu avem decât scenarii nedemonstrabile, care descriu cum s-ar fi putut petrece lucrurile. Pe măsură ce ne adâncim și vedem tot mai departe în interiorul celulei și al spațiului cosmic, misterul legat de originile limbii nu face decât să sporească iar întrebările să se înmulțească.